Tag Archive: obiecte fara suflet


The BITCH

Tinand cont ca nu am de gand sa ma mai intorc in Craiova, am inceput sa redecorez cu entuziasm apartamentul matusii… Zugravit, gresie, faianta, oglinzi si geamuri noi. Cu toate ca nu prea stiu nici pe aici cat o sa mai stau. Macar ma simt bine atat cat o fi. Nu am incurcat pe nimeni. Totul s-a desfasurat inside. Azi. Pasul final. Balconul.. am distrus un dulapior batran si baietii l-au scos pe hol. L-au plasat atent, aproape la milimetru, intre usa mea si a vecinei (pe care o vom nota cu 1)… ca sa nu incurce trecerea spre balconul comun.

La ora 5, smecherii au intins-o acasa fara sa arunce dulapiorul. Asa a inceput cosmarul. Imposibil de trecut cu vederea, acesta a starnit tot ce misca in jur. Vecina 2 m-a chemat sa imi arate tablourile din hol si sa imi explice ce incantata este ca nu mai plec. Vecina 3 – la fel de bucuroasa (in aparenta), mi-a oferit variante pentru unde as putea arunca acea “chestie cumplita”.  Vecina no. 4 mi-a prezentat pumatuful ei multicolor de praf, “cu bat rezistent”. Revenind la vecina numarul 1, o fata pe sufletul meu si singura neoctogenara, s-a gandit ca prea multa bucurie trezita de hotararea mea de a ramane, strica. Asa ca, asa scumpa cum este, s-a gandit sa echilibreze si sa ma pedepseasca. Sa imi dea cu praf in ochi. Cu cat de mult poate ea. S-a umplut de sudoare si de mizerie in speranta ca maine voi plange.

Mi-a blocat trecerea catre scari si lift, chinuindu-se sa traga cat mai in drum bucata de mobilier, care, apropo, nu e deloc usoara. Nesuferito, am  o veste pentru tine. Nu stiu cine te-a mintit, dar crocodilii nu au lacrimi. Doar ca uneori se ineaca in ale celor fara minte.

Inevitabil, mi-am adus aminte de razboiul lui visurat: de substantele turnate pe sub usa vecinului manelist, de mata lipita de geam, etc. Mi-au trecut prin minte diverse scenarii si m-am amuzat… de la aruncat cu oua si salam pe pervazul geamului de la bucatarie la lasat rufele fara carlige, in bataia vantului, in virtutea frazei celebre “scapa cine poate”; de la batut o barna in cuie in dreptul usii ei la facut codite in blanita pisicii. Nu, nu ma deranjeaza ca zilnic tranteste usile de la balconul blocului (fix langa usa mea) unde isi intinde timida hainutele sau ca pisica ei plange de foame pe covorul meu… Si cum inca nu i-am atarnat-o cu un carlig pe sarma afara as sfatui-o sa se abtina de la acte impertinente. Ca pun soricelu’ pe amandoua!

My preciousssss, am doua vesti pentru tine. Una buna si una rea. Ce buna e ca maine vin oamenii la munca si muta dulapul din drum. Deci nu trebuie sa iti faci griji pentru mine si mainile mele. Daca esti masochista, iarta-ma. Te mai chem cand mai am mobila de mutat. Cu tot sufletul. Numai sa iti satisfac placerea. Daca nu, iarta-ma din nou; stii tu cum ziceau Cassa loco? Da, da, aia care ne-au chinuit copilaria… Ce bine-mi pare ca ti-ai luat teapa! Si oricum se zvoneste ca maine e sfarsitul lumi. Deci… Sic! x3. Te pup si mersi. Batranica aceea care face pipi nocturn pe la usile noastre va face numai la tine in seara asta. Tocmai ce i-ai blocat accesul spre mine. Asta era vestea rea…

Si daca toti cocalarii are… eu de ce nu as avea?” :))) Traiasca inUTILA si nesfarsita arta a numerelor personalizate!


(Da, ma cheama si Irina :D)

“Aceste placi sunt in marea lor majoritate de divertisment, exemplu placi care se pot face cadou persoanei iubite cu ocazia trecerii cu succes a examenului de conducere auto,placi pentru bebelusi (se scrie numele copilului iar in stanga se pune steagul tarii si in dreapta data nasterii” *** – Deci! Nu am steagul si data nasterii. Oameni rai! 🙁

L-as pune si eu in geam la masina – numai ca nu am (masina, de geam fac oricand rost!); dar promit sa iau placuta la subrat in RATB. 😀

*** Pentru cei ce doresc sa isi oropseasca persoanele dragi cu “numele… pe toate gardurile” gasiti destule aici: aici.

O valiza

Intr-o singura valiza imi incapeau hainutele cand eram mica… Bunica-mea mi le tinea grupate pe toate intr-o valiza plata cam de 50/70cm, cu exterior maro, usor decojit de vreme, si captusita la interior cu un carton in patratele verzi, asezata discret sub patutul meu. O valiza probabil de pe vremea bunicii ei, cu o inchizatoare care nu mai parea sa fi fost vreodata functionala, incapabila sa mai ascunda povestea rochiilor de epoca si a trasurilor trase de cai. Asa ca… eram mereu gata de plecare. Insa cand ne pregateam de o excursie prelungita la mare sau la munte, lucrusoarele mele treceau tiptil din antica valiza, incastrata parca in parchet, in cea a ei – poreclita “Bibitza” – valiza, nu bunica. Abia acum imi dau seama ca a mea era “no name”. 😛

Cand am venit in Bucuresti, acum 7 ani, am venit tot cu o valiza. Alta (cea veche disparuse ca prin magie). Nu cu prea multe haine. Atarna mai greu frica de necunoscut decat ceea ce urma sa o ascunda. In timp, valiza a devenit rucsac… Un rucsac care in ciuda trecerii timpului a rezistat incredibil. Ca un tovaras fidel, de nedespartit, care nu are prea multe alegeri in afara de aceea de a se supune scopurilor in care a fost creat, dar, in acelasi timp, de a se bucura ca isi indeplineste aceste scopuri – rezistand. L-am purtat peste tot prin calatorii. El si cu mine am vazut atatea tari, atatea locuri frumoase. Atatea… Incat, atunci cand ma uit la el, mi-e dor sa ma urc in avion si sa plec cu o alta destinatie care sa nu se numeasca Emirate. Emiratele sunt deja acasa, nu mai sunt o aventura necunoscuta. Ma gandeam ca ar fi asa frumos sa am cu cine calatori din nou. Pana mi-am dat seama ca, in clipele astea, nu ar constitui deloc o evolutie, ci o involutie, o actiune negandita, contrara luptei mele de supravietuire si anti-dependenta de ceilalti, pe care am dus-o din greu in ultima vreme.

Nu imi pare rau ca deocamdata sunt in stand by. Am trecut de etapa in care statul pe loc ma sufoca… Pentru ca acum invat sa fiu eu, sa ma acomodez eu cu mine. Sper sa si reusesc.

Cu toate astea in fiecare zi ma uit la biletele de avion spre diverse destinatii, visand. Da, mi-as dori o valiza noua si, mai ales, curajul de a porni din nou intr-o calatorie. Primul loc in care as merge? Egipt… Apoi poate India, Thailanda si Nepal. Singura, de preferinta. Da stiu, sunt nebuna… :))

Se spune ca viata e un joc de cacat, dar ca macar are grafica buna. Oare nu e mai curand o piesa de teatru cu un act trei mizerabil scris? Cand te pregatesti sa calci pe carbuni, ca na… esti puternic si hotarat sau, de cele mai multe ori, doar cool, iti dai seama ca, de fapt, esti in piciorusele goale. Ha, ha, “fraiere”! Dar calm! Gandeste-te o clipa. Inchide ochii si da-i drumul. Viata este doar o faza prin care treci… nu fi trist, o vei depasi in cele din urma. Ca si restul. Parliti sau nu… alteori inecati, otraviti, spanzurati si, in cele mai banale cazuri, de moarte buna. Caci, vezi tu, desi parem inconjurati de mistere, de frumusete, de candoare si iubire, spre fericirea noastra, ajungem sa constientizam realitatea – toate dispar sau se explica atunci cand ne reamintim ca suntem cu totii nebuni de legat ca am putea crede in asa ceva. Si banali. Ca tot ceea ce ni se intampla e deosebit de banal. Avem un creier care ne coordoneaza miscarile, dar suntem prea fricosi sa il folosim… pentru a gandi ca suntem capabili sa influentam cu un singur cuvant lumea din jur. Avem o inima, dar bate sa ne tina in viata pentru ca nu avem curajul sa o lasam sa bata ca sa iubeasca. Avem un locsor mic mic mic, acolo, intre picioare, care s-a supranumit creier si inima si in loc sa ne dea viata, ne conduce vietile.

Astia suntem. Partea cea mai amuzanta e ca tot asa ne ducem. Pe 0. Dar plini de iluzii. Macar avem de ce rade. Magic!!

Si eu ma intreb daca e chiar adevarat ce am scris… mai interesant e ca TU te intrebi ce se intampla cu mine. 😛

Titirezul

Jucariile copilariei… titirezul si yo-yo. Primitive. Din lemn. Uneori –  yo-yo acoperit cu poleiala. Cu yo-yo incurcam mereu sforile, elasticele. Nici macar unul nu reusea sa supravietuiasca mai mult de cateva ore. Am incercat si titirez dupa titirez. Pe asfaltul din curte. Toate se invarteau mult prea putin. Dar asa cum erau… aproape inutilizabile, ma faceau fericita.

Astazi am gasit pe birou un titirez. L-am invartit si l-am invartit. La un moment dat, vreme de 2 minute nu s-a oprit deloc. Cerculetele colorate pictate pe el se combinau in vertij. Zambeam. Eram fericita. Cu barbia sprijinita pe marginea biroului nu puteam sa  nu il privesc.  Ma pierdusem. Nu in amintiri. Ci in prezent. Se rotea. Era el insusi fericit in libertatea uimitoare pe care o capatase. O bucata de lemn. Era titirezul ideal. La mine in casa. Cumparat intr-un moment de nostalgie. Si inca neincercat. Dupa atatia ani.

Inainte de a obosi si a cadea, a atins perfectiunea. Aproape nu iti dadeai seama ca inca se roteste. Era ca si cum statea drept din inertie. Gravitatia isi pierduse orice valoare. Minunat.