Tag Archive: fara aer


Fac parte dintr-o societate secreta. Atat de secreta incat, fara sa vrem, suntem, oarecum, meniti sa ne intalnim la fiecare pas. In tacere. Ne plac lucrurile interzise.

Ne plac sentimentele interzise si trairile intense, halucinante care ne trezesc sufletul, mintea. Credem in chimie si alchimie. Iubim cu nebunie si pasiune fara limite, nebunia si pasiunea limitata a celorlalti. A celor ce apar si dispar din vietile noastre. Repetabil, tumultuos, ilogic. Devenim incapabili  de a mai face diferente echitabile intre realitate si iluzie. Devenim imposibil de rupt de o magie… in care ajungem sa credem. Orbi. Iubim cu si fara defecte, iubim pentru calitati si, mai ales, pentru defecte. In special, pentru ceea ce credem ca putem repara. Sensibilitatea lor, nevoia lor de noi versus tendinta noastra de a crede ca noi suntem echilibrul de care au nevoie, drogul care le va arata drumul. De fapt, noi nu suntem antidotul nebuniei lor, ci, mai curand, cei care il inhaleaza. Fara motiv valid. Ne drogam. Cu speranta. Iubim ceea ce evident ne face rau, iubim caderea in abis. Si nici macar nu incercam sa ne infigem unghiile in peretii prapastiei. In ciuda ocaziilor ce ni se ofera. Ne lasam prada dependentei obsesive considerand-o o iremediabila, irevocabila traire existentiala. Mereu in neconcordanta cu exteriorul bulei noastre de sapun.

Ne place ceea ce nu putem avea, refuzam imatur, dar hotarat, fara mila, ceea ce putem avea. Vrem mereu mai mult fara a ne da seama ca mai mult inseamna ceea ce viata e dispusa sa ofere mai mult. Nu ceea ce am spera noi sa ne ofere mai mult. Si ne e greu sa credem ca, uneori, ceea ce ne ofera e la fel de valoros ca si ceea ce pierdem. Ca fericirea linistita e chiar langa noi. Dar nu. Pasiunea ne consuma. Lent. Pana la un moment in care nu mai exista nimic de consumat. Si apare nepasarea. Falsul regret. E clipa in care deschidem ochii pentru a vedea ca nu am pierdut un singur lucru sau o singura persoana. Ci un sir. Pentru ca ne place. Ne place sa suferim. Ne place sa pierdem. Nu o data, nu de doua ori, ci de nenumarate ori usor dizolvabile in infinit. Nu acceptam posibilul apropiat, ci numai probabilul indepartat. Putem sa ne aruncam vreodata ochii asupra a ceea ce e aici, acum? Sigur ca putem… cand se metamorfozeaza in “cine stie ce va fi…”. Suntem fericiti in nefericire. Pentru ca noi consideram ca nefericirea inseamna a trai intens. Si a trai intens ne face, in mod straniu, fericiti. Refuzam cu incapatanare sa credem ca fericirea poate fi si linistita, calma, aproape. Traita intens, fara dileme existentiale. Ne place dramatismul si refuzam sa dam drumul. Ca si paienjenii, ne agatam disperati de propria plasa.  De propriul joc.

Fac parte dintr-o societate secreta. Atat de secreta incat, fara sa vrem, suntem, oarecum, meniti sa ne intalnim la fiecare pas. In tacere. Ne plac lucrurile interzise. Conexiunile mentale ocazionale. Accidente. Care sa ne aminteasca de conditia noastra. Oficial incapabili sa ne iubim vreodata intre noi. Sau pe noi.

A fost acum zece ani. Eram poate prea tanara si nestiutoare, putin speriata, ca de fiecare data, in fata noului, insa parintii mei s-au hotarat, cu curaj, sa ma initieze in lumea lor. “Niciodata nu este rau sa incerci… macar o data.” Nu mi-a luat mult sa ma las convinsa. M-am conformat conceptiei lor. Simteam nevoia de a-mi crea o noua realitate, sa dau nastere unei noi existente, sa respir un altfel de aer… Iluzie, magie, extravaganta, o senzatie unica de eliberare. Pana la urma, din ce auzisem era chiar interesant, iar alta modalitate de a ajunge ACOLO* nu parea sa existe.

Toate celelalte variante pareau mult prea periculoase.

Primii pasi au fost destul de usori. Pana in clipa in care mintea mea a prins viteza. Si corpul a ramas nemiscat. Imi simteam capul greu si spatele impins in scaun cu putere. Presiune. Adrenalina. Entuziasm. O placere stranie imi umplea sufletul in timp ce o durere usoara imi cobora lent de la urechi spre gat. Ochii urmareau agitati luminile care se pierdeau din ce in ce mai mult intr-un joc de culori in puterea noptii. Aproape ca nu mai puteam gandi. Pamantul fugea de sub mine. La numai cateva minute, nu am mai simtit nimic – eram libera, deasupra norilor. Dupa ore si ore, am inceput sa pic. Capul devenise usor, plutea, incercand parca sa se rupa de corpul greu care se grabea sa revina la sol impins de gravitatie. Un gol in stomac. Ce senzatie. La sfarsit, un ropot de aplauze. Nu mi se parea. Am aplaudat si eu. Si mie imi placuse. Stiam ca voi incerca si a doua oara**…

Nota: Chiar este vorba de un zbor cu avionul. Si atat. Asa cum acum 25 de ani m-au invatat sa merg, parintii mei mi-au aratat si primii pasi catre aeroport. Mi-au dat posibilitatea de a cunoaste lumi noi. Nu fumez, nu bag in vena, nu trag pe nas… poate doar aer si din cand iluzii. In rest, traiesc stari reale, de bine, din cele mai mici lucruri. Sper ca primul tau zbor, Dragos, sa fie la fel de interesant. Si minunat.

” Abu Dhabi, Emiratele Arabe Unite 🙂

** La al doilea zbor, pilotul s-a nimerit a fi ceva mai lipsit de experienta. Aplauzele de la sfarsit au fost mult, mult mai puternice. Nu pareau sa spuna multumesc, ci, mai curand, ca toti ne bucuram – scapasem cu viata. 😛

…mai bine decât nimic, mai bine decât eroii din filme, mai bine decât drogurile, cocaina, crack, SNIF, Pet “, Ganja, Marie-Jeanne, canabisul, iarba, peyote, LSD, ecstasy. Mai buna decât sexul, mai bine decât sexul oral, şaizeci şi nouă, orgiile, masturbarea, Tantra, Kama Sutra. Mai buna decât Nutella, untul de arahide şi milkshake-ul de vanilie. Mai interesanta decât toate trilogiile, George Lucas, Muppets, South Park. Mai frumoasa decat Emma Peel, Marilyn, Smurfette, Lara Croft, Naomi Campbell şi Cindy Crawford – la un loc. Mai captivanta decât nu puţinele noutăţi aduse de Neil Armstrong de pe Lună. Aerul de munte, cadourile de la Mos Craciun, averea lui Bill Gates, spaimele lui Dalai Lama, LVM, învierea lui Lazăr, testosteronul lui Schwarzenegger, colagenul din buzele Pamelei Anderson. Mai bine decât Woodstock şi party-urile rave cele mai orgasmice. Mai buna decât creatiile ametitoare ale lui Sade, Rimbaud, Morrison si Castaneda. Mai bine decât libertatea. Mai bine decat viata…

Tradus si adaptat dupa textul original 😉

Sursa poza

O raza de lumina ce intra furis pe geam, zambetul unui copil, fuga cu picioarele desculte prin iarba, o scriere a lui Platon, pasiune, o portocala, o mana intinsa, o imbratisare, o prajitura de ciocolata..

Într-o dimineaţă, m-am trezit singur în OM…

Aveam însă un presentiment ciudat de straniu şi străin, de nedefinit aş putea să-l gândesc, care stătea să năvălească peste mine, fără a mă nivela ori denivela pe mine, eu, singurul aflat în OM…


Nu aveam nici măcar o insinuare a sentimentului normalităţii, iar oroarea de care sufeream eu, de unul singur era poate drama fericirii lui Iov… Solitudine … strigăt sfâşiat de întunerecul din penumbra omului cu adevărat Nou al zilelor dorite care răsturnat pe-o pleoapă a Zeului agoniza, dogorind augurul, văpaia dimineţii…


Adâncul prăpastiei şi Abisul zavistiei; Răsunetul Omului şi Gâlceava Lumii; Zumzetul Femeii şi frisonul cântului din roasticul dichis în dimineţile alunecoasei ceţi pecetea de pe chipuri sfârtecate–n dorinţe pătimaşe încrustate pe suflete dospite miresmelor olive.
” (Zile şi Nopţi
în căutarea Omului Emil Cioran)

In dimineata asta m-an trezit singura, in om. Singura ca pana saptamana trecuta. Singura ca in tot ultimul an.

Insa cu un presentiment ciudat de straniu si strain. Dintr-un mare vid de lucruri marunte, nu mai eram decat eu, singura aflata în OM…

Nu era greu sa ma gasesc asa. Am baut cu un singur pahar mai mult decat un ultim pahar si a fost indeajuns. Nu mult, insa fara limita… Dincolo de sentimentul normalitatii. Prima si ultima data… Am baut in speranta ca voi uita, am baut in speranta ca voi fi diferita, am baut in speranta ca in mainile mele va sta puterea de a schimba totul. Trist insa! Dezamagita, am constatat ca apa in exces nu ajuta la mai mult decat degradarea constienta si voita a intelectului. Am baut. Nu indeajuns sa imi aud strigatele disperate ale constiintei, sa imi simt unghiile imaginatie cum zgarie apasat pe peretii camerei desenand monstri.

Si totusi, “nu aveam nici măcar o insinuare a sentimentului normalităţii”. Neantul gandirii si Incoerenta menirii, Strigatul disperat al Mumii Padurii si Vuietul austrului – toate inainte ca soarele sa decada inca o data ridicandu-se pe cer. 😉

Sursa poza