Tag Archive: fara aer


Dor de…

Viata nu este ce ai trait, ci ce îti amintesti ca ai trait si cum ti-o amintesti pentru a o povesti.” Gabriel Garcia Marquez

Totul e un intreg ciclu. Sau poate doar un bumerang. Oameni apar si dispar din vietile noastre. Si apoi apar din nou pentru ca apoi sa dispara iarasi. Dorul trezeste simturile… Ne-am iubit. Am iubit. Vom muri iubind si fiindu-ne dor. Suntem prea umani uneori…

Daca ai fi un copac in plina toamna eu as fi frunza care nu se desprinde, daca tu ai fi rasaritul as trai numai sa te vad cum apari pe cer, daca ai fi nisip pe malul marii te-as ridica in maini si ti-as da drumul in vant sa zbori liber, daca as crede in mine as putea sa cred in tine…

Dar esti o poveste. Noi suntem o poveste. Fara cuvinte, fara timp.

If you’re a cowboy I would trail you,
If you’re a piece of wood I’d nail you to the floor.
If you’re a sailboat I would sail you to the shore.
If you’re a river I would swim you,
If you’re a house I would live in you all my days.
If you’re a preacher I’d begin to change my ways.

Sometimes I believe in fate,
But the chances we create,
Always seem to ring more true.
You took a chance on loving me,
I took a chance on loving you.

If I was in jail I know you’d spring me
If I was a telephone you’d ring me all day long
If was in pain I know you’d sing me soothing songs.

Sometimes I believe in fate,
But the chances we create,
Always seem to ring more true.
You took a chance on loving me,
I took a chance on loving you.

If I was hungry you would feed me
If I was in darkness you would lead me to the light
If I was a book I know you’d read me every night

If you’re a cowboy I would trail you,
If you’re a piece of wood I’d nail you to the floor.
If you’re a sailboat I would sail you to the shore.
If you’re a sailboat I would sail you to the shore

Katie Melua – If You Were A Sailboat

Da, da… asa am auzit. Eh, cum? Dracii nu mor?!? Mah, tu ma pacalesti…

Ma intrebam cum ar fi daca fiecare gluma, mai buna sau mai proasta as lua-o in serios. Ma intrebam de ce atunci cand chiar iau ceva in serios, oamenii cred ca glumesc… E asa de greu sa punem limite invizibile intre seriozitate si gluma. Si sa le si detectam?

La fel, ma intrebam cum pot cei care traiesc serios sa suporte: banalitate, vocabular cenzurat, izolarea. Cum pot trai oamenii care se simt atacati la fiecare cuvant, care nu au haz, care nu stiu sa se bucure de fiecare rahatel. Chiar si de o gluma proasta.

Ma intrebam cum ar fi sa iau viata prea in serios… :))

……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..

De ce atata liniste? A mai murit un drac. Plang dupa el…

Ar putea fi oricine de oriunde. Ar putea fi oricine se dovedeste capabil sa imi completeze momentele de singuratate. Oricine capabil sa se bucure de clipele marunte si lucrurile simple; de un zambet, de o imbratisare, de o mangaiere, fara a-mi cere entuziasm. Ca atunci cand iubesti nebuneste, dar doar dintr-o groaznica nepasare, nu ar conta… Nu ar conta statura, conditia sociala, inteligenta. Doar sufletul. In rest, am destule si as da totul. El sa aduca linistea.

Am crezut mereu in ceea ce imi gandea inima. Acum cred in trairi. De un minut, de o secunda. De o milisecunda. Daca e o boala, nu am clar sperante de vindecare. Pentru ca acum imi pasa… un pic mai mult de mine si, sa fiu a naibii, mai putin de ceilalti. Si de sentimentele lor. Si de dorintele lor. Sau de ceea ce ar avea ei nevoie. Nu mai lucrez cu manusi, decat in avantajul meu. Vad in fiecare ceea ce sunt pentru mine si nu ceea ce ar trebui sa fiu eu pentru ei… Sunt atat de egoista ca nu as mai lasa fluturi sa bata din aripi la mine in stomac. Pentru ca m-am convins. Bat clar a dezamagire. Poate candva…

Daca l-as vrea, as fi falsa. In amintirea celei ce stia sa iubeasca – atunci cand a iubit pana nu a mai contat, cand a iubit si nu a contat deloc sau cand a iubit si nu a fost crezuta. Ar fi ca un joc, de data asta al meu, in care as ajunge sa ma complac in cele din urma. Mi-as testa capacitatea mea de a-mi insela simturile. Si inima. Si m-as conforma probabil. Cu iluzia ca mai sunt umana. Ca pot fi o femeie care aduce bucurie pana la limita nebuniei celui la care tine. Si, mai mult ca sigur, as esua in banalitate. Ar fi ca si cum m-as inchina la o suta de zei si, cum nu am decat un Dumnezeu, m-as obosi degeaba. Nu ma simt capabila sa mai simt vreodata ACEA iubire dintre cele pe care le-am simtit pana acum. Poate una noua, dar lipsita de intensitate. Ca o lumina pe jumatate stinsa.

Insa nu il vreau. Pentru ca ar insemna inevitabil sa accept un sentiment de iubire la un alt nivel, in realitatea adultilor… O iubire matura, dependenta, o iubire in care doi oameni care au uitat de ei ar merge la un servici,  ar lua o masa la un restaurant, ar dormi impreuna si din cand in cand ar face “dragoste”. Un copil, poate doi. Doua vile si cinci masini. O moarte lenta. Gandindu-ma mai bine… chiar nu il vreau deloc.

Mai astept. Mult. Astaseara caut: nebunie, dezordine, haos!!! 😉

Ca in fiecare seara te opresti pe banca in parc, ratacit printre ganduri. Cauti speranta numarand stele. Te gandesti oare unde ai ramas seara trecuta. Dar noaptea asta pare diferita.

O mana rece te atinge usor pe umar. Intorci privirea. Un cersetor amarat iti zambeste a alinare si ochii lui sclipesc. Te intorci usor, ii analizezi expresia, firisoarele vinete care ii strabat fruntea, obrajii palizi, hainele rupte si mainile murdare. Il privesti cu mila, o secunda doar…

Furia, lacrimile si tristetea sunt numai pentru cei care au renuntat…

Si ochii iti cad spre pamant. Nu ai curajul sa ii zici nimic inapoi, nimic care sa il ajute. Te cauti prin buzunare si ii dai niste bani, desi nu iti cere nimic. Ii dai – cu falsa impresie ca il ajuti pe el, dar de fapt te ajuti pe tine. Si o stii, undeva in adancul sufletului… Vrei sa iti depasesti conditia, sa te vindeci pe tine, simtindu-te mai bun, ajutand. Un secret? Nu esti nici bun, nici rau. Doar indiferent fata de conditia lui.. Cea mai ascunsa forma de egoism. Cea mai bine protejata forma de egoism – de o aparenta bunatate.

Si cum nu te poti stapani il inviti la masa la restaurant. La unul elegant… fara sa iei in considerare ca omul respectiv a avut o viata, cu bune si cu rele si ca, acum, in mizeria lui, si-a gasit linistea. El e printre cei care nu au renuntat. La sufletul lor.

Se bucura de clipa, dar simte ca nu se incadreaza in peisaj. Pentru ca TU il faci sa se simta asa. Buzele se dezlipesc si tot ce esti capabil sa zici este: “Stiu cat ai suferit… ma bucur ca sunt EU cel care te poate face fericit. Amintirea asta o sa te ajute atunci cand…”  El nu sufera, TU esti cel care sufera. Daruindu-i pentru o clipa ce nu poate avea o eternitate, il faci sa sufere. Din acelasi egoism mascat. Din dorinta de a te simti TU capabil ca, in suferinta TA, mai poti ajuta. Te vindeci PE TINE facandu-l pe el sa ravneasca la ce, in cateva ore, va pierde. Nu te gandesti ca seara urmatoare va sta cu nasul lipit de geamul rece al restaurantului, privind cu tristete, in urma, la ceea ce a gustat in seara precedenta. Il dezechilibrezi pe omul care incerca sa iti dea echilibru.

Bunatatea pura, fara interes, e rara. Si cand e, nu neaparat nesincera, ci pornita din propriile frustrari, nu ajuta niciuna din parti. Uneori, a ignora suferinta care nu o poti curma, e un serviciu, nu un act de rautate. Uneori, a fi bun cu cineva, pur si simplu, nu il ajuta.