Tag Archive: experiente


De slabit.

Ma simt bine in corpul meu, de obicei. Mai putin cand, pofticioasa cum sunt, halesc o tava de prajituri cu nuca si gem de caise in nici 2 ore. Asa ca… de ce sa nu incerc sa le si dau jos?!?! Intrebarea este cum…

  • Sala? Cah!
  • Aerobic? Nu sunt indeajuns de elastica… sorry.
  • Sex? Hih… 😛

M-am hotarat. Dupa o lingurita de miere, in fiecare dimineata, incepe distractia…

Cum livingul e indeajuns de mare sa ma invart lipa, lipa ca piticul, ii dau drumul (pentru incepatori!!! – mersul piticului = mers cu genunchii mult indoiti, mainile sprijinite pe genunchi). Fac cerculete in jurul masutei in timp ce aproape ca imi dau ultima suflare… Privirea mi se intuneca. Ma simt ca la gradinita. Ceva cam batrana totusi… Dar, cum speranta e ultima care moare, poate, poate primesc si un rol in Alba ca Zapada…

Continui cu ce nu imi place deloc. Liftul e sfant, dar cand vorbim de gimnastica… alegem scarile! Urc si cobor… 7 etaje ca atatea are blocul… Slava Domnului ca nu are 10 ca atunci naiba ma lua! Pâc! Se mai aprinde cate o lumina cu senzori, ma mai sperie cate o babuta care isi cara tiptil gunoiul, se mai uita cate un mosulica pe vizor fara a prinde insa curajul de a deschide si usa… O adevarata aventura. Data viitoare, trec cu parul valvoi sa fiu sigura ca au ce vedea.

Si ca sa nu atrag excesiv atentia batraneilor, in intimitatea apartamentului, sar coarda. Ma face sa imi aduc aminte de zilele nesfarsite din copilariei, de zilele de vara petrecute in curtea plina de floricele si copaci din fata blocului. Ma face sa visez la momentele in care ma jucam pentru a ma juca. Fara a ma gandi ca imi face bine la circulatie si ca imi tonifica fundul si picioarele. Ce vremuri!!! Visez… Am destul timp. Pana va cadea lustra vecinei de jos…

Cine zice ca slabitul nu e amuzant? 😉

Astazi este prima data. Prima data cand scriu o nota pe facebook intru totul de la mine. Fara copy paste. Pentru ca uneori sunt lucruri si oameni care merita.

Motivul? Seara trecuta am participat la o discutie deosebit de interesanta. Printre putinele valoroase din ultima vreme. O discutie la care am contribuit cate putin alaturi de Fana, Adina si l-am cunoscut si pe Alex. Am fost uimita de capacitatea  lui de a da un sens simplu si direct lucrurilor din jur. De a pune punctul pe i fara a folosi cuvinte pretentioase si citate din carti. Un om deosebit de inteligent si natural. Fara problema de a recunoaste, accepta si nu neaparat reprosa, ci mai curand corecta. Fara temeri vizibile. Fara complexe vizibile. Nu spun ca nu le are. 😉

Nu vreau sa il pup in cur si nici macar sa il “ling la subrat” cum ar zice el. Doar ca ii admir felul de a privi viata si lumea.  Incerc sa arat ca in nebunia asta de pe facebook exista si oameni capabili de a gandi, de a-ti provoca gandirea, de a-ti dovedi ca de la fiecare poti invata, de a corela lucruri in esenta evidente, ascunse doar orbilor… insa intr-un mod clar si la obiect. Fiecare a putut aduce ceva. Am ascultat si am discutat. Cu totii. Fara prea multa filosofie. Am desfacut logic lumea in bucatele pentru a reconstitui legaturi universal ignorate.

Ma gandeam de ce am inceput sa citesc cate ceva de Cioran… Ca sa aflu o parere despre viata. Nu sa ma ghidez dupa ea. Pentru ca am propria gandire. Si asta, in aceeasi masura in care nu tin cont de multe alte lucruri abstracte cand pasesc prin lume.  Imi citesc horoscopul. Ca sa ma amuz, ca sa ma uimesc. Ma uit la astrograma ca sa imi dau seama o directie, nu sa ma abandonez ei. Nu astrograma o sa imi spuna ce mananc maine sau ce oameni cunosc si accept printre prietenii mei. Pentru ca oamenii care ii cunosc sunt din multe si variate medii.

Propun sa fim mai putin abstracti si mai mult organici. Sa citim mai putin si sa gandim mai mult. Sa simtim mai mult. Ca slava Domnului de aia avem creier. Ca sa putem gandi. Nu din carti. Ci din ce traim. In urma experientelor. Si sa invatam sa apreciem oamenii din jur dupa adevaratele valori. Nu cele impuse de propriile complexe si frustrari.

Pentru cei ce inca se mai bazeaza si se mint constant cu cuvintele “totul va fi bine”. Am o noutate. E rasuflata. Un copil de cativa anisori are o idee mult mai buna despre lumea in care ne invartim…  “dar, mami, trebuie doar sa iti placa.”

Multumesc, Alex 🙂

Astazi este prima data. Prima data cand scriu o nota pe facebook intru totul de la mine. Fara copy paste. Pentru ca uneori sunt lucruri si oameni care merita.

Motivul? Seara trecuta am participat la o discutie deosebit de interesanta. Printre putinele valoroase din ultima vreme. O discutie la care am contribuit cate putin alaturi de Stefana, Adina si l-am cunoscut si pe Alex Goaga. Am fost uimita de capacitatea  lui de a da un sens simplu si direct lucrurilor din jur. De a pune punctul pe i fara a folosi cuvinte pretentioase si citate din carti. Un om deosebit de inteligent si natural. Fara problema de a recunoaste, accepta si nu neaparat reprosa, ci mai curand corecta. Fara temeri vizibile. Fara complexe vizibile. Nu spun ca nu le are. 😉

Nu vreau sa il pup in cur si nici macar sa il “ling la subrat” cum ar zice el. Doar ca ii admir felul de a privi viata si lumea.  Incerc sa arat ca in nebunia asta de pe facebook exista si oameni capabili de a gandi, de a-ti provoca gandirea, de a-ti dovedi ca de la fiecare poti invata, de a corela lucruri in esenta evidente, ascunse doar orbilor… insa intr-un mod clar si la obiect. Fiecare a putut aduce ceva. Am ascultat si am discutat. Cu totii. Fara prea multa filosofie. Am desfacut logic lumea in bucatele pentru a reconstitui legaturi universal ignorate.

Ma gandeam de ce am inceput sa citesc cate ceva de Cioran… Ca sa aflu o parere despre viata. Nu sa ma ghidez dupa ea. Pentru ca am propria gandire. Si asta, in aceeasi masura in care nu tin cont de multe alte lucruri abstracte cand pasesc prin lume.  Imi citesc horoscopul. Ca sa ma amuz, ca sa ma uimesc. Ma uit la astrograma ca sa imi dau seama o directie, nu sa ma abandonez ei. Nu astrograma o sa imi spuna ce mananc maine sau ce oameni cunosc si accept printre prietenii mei. Pentru ca oamenii care ii cunosc sunt din multe si variate medii.

Propun sa fim mai putin abstracti si mai mult organici. Sa citim mai putin si sa gandim mai mult. Sa simtim mai mult. Ca slava Domnului de aia avem creier. Ca sa putem gandi. Nu din carti. Ci din ce traim. In urma experientelor. Si sa invatam sa apreciem oamenii din jur dupa adevaratele valori. Nu cele impuse de propriile complexe si frustrari.

Pentru cei ce inca se mai bazeaza si se mint constant cu cuvintele “totul va fi bine”. Am o noutate. E rasuflata. Un copil de cativa anisori are o idee mult mai buna despre lumea in care ne invartim…  “dar, mami, trebuie doar sa iti placa.”

Multumesc Alex 🙂

De oameni buni. De oameni cu adevarat buni. Si cinstiti. Nu e greu sa iti dai seama de o asemenea lipsa grava. Pentru ca atunci cand intalnesti unul, nu e greu sa il distingi din agonia lumii in care ne taram cu bratele goale. El nu sufera si chiar daca sufera nu o arata. Iti zambeste larg, e incapabil sa iti zica fie si timid “nu” si vrei, nu vrei iti ofera ceva, mai ales sentimente, fapte, cuvinte, fara a cere altceva in schimb.

Distrugatori de dezordine, dusmani ai haosului! M-am lovit de ei…  Si totodata am capatat speranta ca poate, poate mai avem o sansa…

*

Ma grabeam. Ma grabeam sa ajung la gara. Disperata, iau singurul taxi. Fara optiuni si aproape fara aer, ma urc. Salut frumos si zic un scurt “La gara!”. Suna cumva mai mult a “la bulivar, birjar” decat a “va rog frumos”. Taximetristul, un batranel al carui chip comun imi zambeste parca prea linistit, contrar starii mele ingrijorate si ingrijoratoare, imi zice “Sigur, domnisoara! Oriunde doriti!!”. E plin de elan, de entuziasm. Se bucura. Ma uit la el ciudat. Replica? “V-ati oprit macar o clipa astazi sa zambiti? Ati vazut ce zi frumoasa de vara? Si ieri a fost la fel.. Pacat ca suntem nauciti de agitatia asta a orasului. ” Fara sa imi dau seama, veselia si cheful lui de viata ma calmeaza. Nu ii stiu motivele, dar vreau sa cred ca asa e mereu. Se uita pe geam in timp ce stam la semafor. E atent la fiecare miscare. Ochii ii sclipesc in lumina soarelui. Ce om fericit, pe caldura asta torida… Zambesc si eu cu el. Inevitabil, incep sa rad… Zeci de ganduri imi trec prin cap. Uitasem sa ma bucur de simplul fapt ca am ocazia sa ma duc la gara, de simplul fapt ca traiesc asa o zi frumoasa. In ignoranta si superficialitatea mea, ma grabeam…

*

Dupa examen. Nu e o zi tocmai grozava. Am adunat o gramada de foi in mana. Si ploua ca naiba. Urasc umbrelele si oricum de dimineata era frumos. Ma apropii de statie, printre picaturile mari si reci, sa astept autobuzul. Nimic nu vine. Bucuresti blestemat! Oameni care mai de care, de toate varstele, fiecare cu umbrelute, umbreloaie si alte accesorii neimportante pe o vreme ca asta. Eu, ca o curca plouata. Imbracata subtire, parul ud si o gramada de cursuri fleasca in mana. O batranica se apropie de mine. Mai, mai ca nu o simt. Ma intreaba cald daca nu vreau sa imparta umbrela cu mine. Ma uit la ea. Ma uit in jur. Ma uit din nou la ea si nu imi vine sa cred. E o batranica tare frumoasa: elegant imbracata, intr-un taior bej, simplu, cu parul alb si cu un zambet mare, mare. Mana cu care tine umbrela uriasa ii tremura ingrozitor de rau. Multumesc frumos in timp ce imi dau lacrimile si uit sa mai intru sub umbrela ei. Ne urcam in autobuz. La coborare, privesc inapoi. Ramane senina, zambind, pe scaunul care il ocupase. Din toata statia, o femeie tremuranda, de peste 70 de ani se ofera sa ma ajute pentru ca am fost indeajuns de idioata sa nu imi car umbrela… Cum sa nu o iubesti?

Salina. Mai nou, parc de distractii. Inspiram. Expiram. Vreau sa ma dau in roata. Varu’ Gica nu si-a procurat bilet de la casa. Si nu are nici cheful de a-si lua unul. Si nici curajul de a actiona singur, ca un baiat mare ce este, in acest scop. Intind biletul meu si o hartie de 5 lei catre domnul care ne deschide frumos usa cabinei. Il intreb cu jumatate de gura… “Are ceva daca platim aici pentru inca unul…?” Molcom, ne spune: “Nu, domn’soara. Urcati. Fara problieme.” Ia banii. Ne urcam. Ne invartim. De jos in sus, De sus in jos. Ma intreb oare cat de adanc si-a bagat nenea banii in buzunar, conform traditiei romanesti. Dar ce conteaza… Ne dam in roata au ba? Admiram stalactitele. Coboram. O mana ne deschide usa, iar cealalta are un bilet nou nout care se rupe in fata mea. Raman masca. Si ma bucur. Un motiv sa capat incredere.

Ca mai avem o sansa… 😉

La limita dintre soarele cald de toamna si ploile triste…

Pentru prima data in viata am adunat nuci. 😀 Am dat cu un bat in ele. Ca un copil tampit. Ma uitam in sus, cu soarele in ochi, incercand sa le gasesc cu privirea printre crengi. Si in acelasi timp… cu picioarele in urzici. Mai, mai sa cad in fund. Fara sa imi pese. 😛 Pentru o zi m-am simtit copil din nou. Poate un copil care nu am fost niciodata. Am scuturat batranul nuc, am cules struguri si am mirosit floricele.

La niste prieteni la tara. Impreuna cu parintii mei. Cum nu am fost de mult timp impreuna.

Ar putea fi oricine de oriunde. Ar putea fi oricine se dovedeste capabil sa imi completeze momentele de singuratate. Oricine capabil sa se bucure de clipele marunte si lucrurile simple; de un zambet, de o imbratisare, de o mangaiere, fara a-mi cere entuziasm. Ca atunci cand iubesti nebuneste, dar doar dintr-o groaznica nepasare, nu ar conta… Nu ar conta statura, conditia sociala, inteligenta. Doar sufletul. In rest, am destule si as da totul. El sa aduca linistea.

Am crezut mereu in ceea ce imi gandea inima. Acum cred in trairi. De un minut, de o secunda. De o milisecunda. Daca e o boala, nu am clar sperante de vindecare. Pentru ca acum imi pasa… un pic mai mult de mine si, sa fiu a naibii, mai putin de ceilalti. Si de sentimentele lor. Si de dorintele lor. Sau de ceea ce ar avea ei nevoie. Nu mai lucrez cu manusi, decat in avantajul meu. Vad in fiecare ceea ce sunt pentru mine si nu ceea ce ar trebui sa fiu eu pentru ei… Sunt atat de egoista ca nu as mai lasa fluturi sa bata din aripi la mine in stomac. Pentru ca m-am convins. Bat clar a dezamagire. Poate candva…

Daca l-as vrea, as fi falsa. In amintirea celei ce stia sa iubeasca – atunci cand a iubit pana nu a mai contat, cand a iubit si nu a contat deloc sau cand a iubit si nu a fost crezuta. Ar fi ca un joc, de data asta al meu, in care as ajunge sa ma complac in cele din urma. Mi-as testa capacitatea mea de a-mi insela simturile. Si inima. Si m-as conforma probabil. Cu iluzia ca mai sunt umana. Ca pot fi o femeie care aduce bucurie pana la limita nebuniei celui la care tine. Si, mai mult ca sigur, as esua in banalitate. Ar fi ca si cum m-as inchina la o suta de zei si, cum nu am decat un Dumnezeu, m-as obosi degeaba. Nu ma simt capabila sa mai simt vreodata ACEA iubire dintre cele pe care le-am simtit pana acum. Poate una noua, dar lipsita de intensitate. Ca o lumina pe jumatate stinsa.

Insa nu il vreau. Pentru ca ar insemna inevitabil sa accept un sentiment de iubire la un alt nivel, in realitatea adultilor… O iubire matura, dependenta, o iubire in care doi oameni care au uitat de ei ar merge la un servici,  ar lua o masa la un restaurant, ar dormi impreuna si din cand in cand ar face “dragoste”. Un copil, poate doi. Doua vile si cinci masini. O moarte lenta. Gandindu-ma mai bine… chiar nu il vreau deloc.

Mai astept. Mult. Astaseara caut: nebunie, dezordine, haos!!! 😉