Tag Archive: experiente


Bate autobuzele, nemuritor si rece, recitand profund, cu intonatie, Luceafarul. De ani de zile. Povestea lui? O carte gasita cand se muta… schimba canalul in care locuise. O carte care i-a cucerit spiritul si memoria. Si cucereste de la un timp buzunarele calatorului bucurestean. 🙂

Il ascult usor, pe sarite, pierzandu-ma parca in amintiri de demult… 🙂

A fost odata ca-n povesti
A fost ca niciodata,
Din rude mari împaratesti,
O prea frumoasa fata.

Si era una la parinti
Si mândra-n toate cele,
Cum e Fecioara între sfinti
Si luna între stele.

Din umbra falnicelor bolti
Ea pasul si-l îndreapta
Lânga fereastra, unde-n colt
Luceafarul asteapta.

———————

Si cât de viu s-aprinde el
În orisicare sara,
Spre umbra negrului castel
Când ea o sa-i apara.

———————

Ea îl privea cu un surâs,
El tremura-n oglinda,
Caci o urma adânc în vis
De suflet sa se prinda.

Luceafarul, de Mihai Eminescu

Se spune ca florile sunt oglinda sufletului. Ca au glas. Ca pot vorbi in locul nostru. Sunt atat de fragile si de trecatoare. Sunt speranta, bucurie, culoare, libertate, viata, in cel mai rau caz sentimente frumoase care se duc… pt ca asa e firea lucrurilor. Gandeam ca e aproape imposibil sa nu te inveseleasca, sa nu te faca sa visezi. Dar viata pare-se ca te mai da si cu capul de tavan…

Ce vroiam sa zic? Ah, da… Acum cateva saptamani, am primit un buchetel de flori. Am mai primit flori de-a lungul timpului, flori care m-au impresionat, care au meritat o imbratisare sincera. De la ghiocei la buchete uriase de trandafiri. De cele mai multe ori aveau in spate un zambet mare si multa caldura. Si pe cele mai multe puteam citi un te admir, te iubesc… Acestea erau putin triste si lipsite de orice sentimente frumoase. Mi-as fi dorit sa minta. Dar nu cred ca minteau. Mai conteaza oare gestul? 🙂

Le-am luat acasa, m-am uitat la ele vreo zece minute nestiind cum sa reactionez si, la un moment dat, m-am indreptat catre vaza in timp ce gandurile prinsesera involuntar glas: ele nu au nicio vina. O mana grea, parinteasca, mi-a ciufulit parul, s-a auzit un ras scurt. Am inceput sa rad si eu. Tot copil am ramas, din pacate. Sper sa cresc candva. Sau poate nu… 😛 Pacat ca nu stim sa traim frumos si profund. Mare pacat.

Data viitoare… pentru amatori… prefer portocalele!! Si nici portocalele nu garanteaza ca ma voi lasa pacalita… 😉

What happens in Vegas stays in Vegas. O fraza care m-a trimis cu gandul la “tocmai ceea ce s-a intamplat”.

Ce se intampla azi, bun sau rau, magic sau demonic, ajunge inevitabil in clipa in care se intampla… ieri. Desi traim un prezent continuu, pastram mereu secretul a 24 de ore trecute. Prin urmare, ce se intampla in trecut, ramane in trecut. Fara sperante, fara ganduri de revenire asupra unor emotii depasite, sentimente, chiar si tristeti – o “aspiratie” care isi gaseste certitudinea in a putea sa te bucuri de ce a fost fara a te gandi ce va urma. Fiind multumit de bucurii si resemnat de pierderi, gata pregatit pentru ceea ce urmeaza cu inima deschisa.

Unii s-ar intreba cum poti sa ajungi sa iti renegi sufletul si gandurile? Nu e renegare… Ci doar o detasare de “tot ce a fost” si adeseori pretabil pentru “nu va mai urma” – o actiune, un proiect, un gand, o interactiune, un sentiment, absolut orice in masura in care depinde mai mult de ceilalti si nu de tine insuti. De cele mai multe ori subordonat controlului unei minti haotice. O scuza buna pentru a nu fi dezamagit. Agatandu-ne de cele mai subrede crengi, alunecand si lovindu-ne repetat, cu unghiile rupte si mainile obosite, ajungem sa ne intrebam care este rostul in a incerca din nou si din nou sa ajungem in varful copacului. Raspunsul gresit ar fi sa ne dam batuti. Pentru ca fiecare lucru care se intampla nu ne coboara, ci ne modeleaza corpul, sufletul. Chiar daca acolo sus nu e nimic cu adevarat… ne formam.

Poate, un pic, increderea in sentimentele sincere e pe cale de a se stinge – pentru ca in societate nu se mai fac diferente clare intre a ne placea de cineva, a ne indragosti de cineva sau a iubi pe cineva. Fara a o invinui. La mine cel putin, “past is past” vine din incercare de nu a pierde speranta ca in oameni exista totusi ceva extrem de bun, de a acorda totusi incredere celor ce ne strabat viata, chiar si numai pe termen scurt. Doar pe ziua de azi, pe clipa asta. Nu ma consider incapabila de a simti sentimente reale. Ci de a le simti atunci cand trebuie, treptat, echilibrat, uneori de la departare, mai ales atunci cand increderea pe termen scurt a expirat. Pe termen lung ar insemna sa sper ca “poate acum, poate maine, poate…”.  De ce sa nu traiesc ce este exact acum? De ce sa nu traiesc maine… ce va fi maine? Fara asteptari.

O seara

Asteaseara sunt doar eu cu mine. Interesanta seara. Singuratate deplina si linistita. Aici se ascundea… Si culmea nu ma simt singura, ci libera. Fara iesiri in oras, fara vizite la prieteni, fara prieteni in vizita la mine. Asteptam parca momentele astea. Ruperea macar pentru o seara de nebunie, de mirosul de tigari, de muzica data prea tare, pana si de discutiile filosofice. Si de ce sa nu profit?  Toata lumea e parca amortita de picurii reci si desi, de teama baltilor si a frigului. Toata lumea uita ca soarele e acolo chiar si cand ploua sau e innorat…

Ciuperci cu usturoi, aproape crude, facute in graba la microunde si un pahar de vin rosu 😛 , becurile stinse sa pot privi, in timpul mesei, luminile Bucurestiului ce strabat intunericul pana la geamul meu. Parca ploaia il spala. E un aer atat de placut, mai mai sa ma pacaleasca. A inceput in mod straniu sa imi placa. Asa aglomerat cum e. Ascunde ceva. Ma face sa ma simt acasa.

Farurile masinilor lasa dare in noapte, lumea din ce in ce mai putina pe strazi merge grabita ridicand apa de pe trotuare, curand mi se termina si paharul de vin…

Am vazut-o dupa o gramada de timp. Si parca nu trecuse nici macar o saptamana. Cu toate astea, in imaginara saptamana, a ajuns de la Scoala nr. 12 in armata.

Am facut generala impreuna – candva strangeam mana unei colege de banca. Acum cateva zile, am strans aproape plangand mana unui militar. Urandu-i succes. Si in tacere… pace. Un militar care a plecat la mii de kilometri departare, pentru sase luni, pregatita sa atace, pregatita sa apere. Stie cum, dar nu cred ca ii este prea clar ce sau de ce… Pentru mine, dintr-o datorie falsa pentru o tara careia mai mult ca sigur ii pasa prea putin de ea. Intr-un razboi care nu e al ei. Nici macar al nostru.

Dar e imposibil sa nu o admir pentru curaj, pentru imbratisarea dinainte de plecare, pentru speranta… Pentru putere.