Tag Archive: cuvinte intelepte


Un motan se plimba pe camp. O vaca il intreaba:
-Asa mic si deja ti-a crescut mustata ?

Motanul raspunde enervat:
-Si tu asa mare si tot fara sutien?

Un tanar statea in mijlocul orasului laudandu-se cu cea mai frumoasa inima din intreaga vale. O multime de oameni se adunase in jurul lui pentru a-i admira inima. Intr-adevar, era perfecta. Nu avea urme sau defecte.

La un moment dat, in fata multimii, iese un batran si ii zice curajos tanarului: “Inima ta nu este nici pe aproape la fel de frumoasa ca a mea….”

Cu totii si-au indreptat privirile catre inima batranului. Batea puternic, insa era plina de cicatrici. Avea locuri de unde bucati fusesera scoase si altele puse in loc… bucati care nu se potriveau perfect si faceau ca, din loc in loc, marginile inimii sa apara zimtate. Tanarul a inceput sa rada.

“Cred ca glumesti”, a spus el. “Compara-ti inima cu a mea si vei vedea ca a mea este PERFECTA, pe cand a ta e plina de cicatrici si lacrimi.”

“Da,” a raspuns batranul, “A ta arata impecabil. Dar nu as face niciodata schimb. Vezi tu… fiecare cicatrice reprezinta o persoana careia i-am daruit iubire. Am rupt o bucata din inima si am daruit-o. Cateodata, mi-a fost inapoiata. Cei care au primit-o si-au rupt, la randul lor, o bucata din propria inima si mi-au dat-o la schimb. Acele bucati se potrivesc in locurile libere din inima mea, dar pentru ca nu sunt exacte, uneori apar colturi, margini aspre…”

“Alteori, bucatile pe care le-am rupt nu au fost inlocuite… Astfel au aparut golurile pe care le vezi. A iubi inseamna a risca. Desi aceste goluri sunt dureroase, stau deschise, amintindu-mi de sentimentele frumoase pe care le simt pentru acesti oameni… si sper ca intr-o zi sa umple acel spatiu cu o bucatica din inima lor. Acum vezi ce este adevarata frumusete? “,

Tanarul statea tacut, ascultandu-l, in timp ce lacrimile ii curgeau pe obraz. Emotionat, s-a indreptat catre batran, si-a atins inima perfecta, tanara si frumoasa, a rupt o bucata si a oferit-o acestuia. Batranul a acceptat-o, i-a gasit un loc si, din inima sa plina de cicatrici, a rupt o particica pe care a asezat-o in rana din inima tanarului.

S-a potrivit. Dar nu perfect. Au ramas niste margini zimtate.

Tanarul s-a uitat la inima sa care nu mai era perfecta, insa era mai frumoasa ca niciodata pentru ca iubirea acelui om ii patrunsese in suflet.

________________________________________________

Povestire preluata de pe blogul lui Pablo Coelho si tradusa.

Dupa un anumit timp,
omul invata sa perceapa diferenta
subtila intre a sustine o mana
si a inlantui un suflet,
si invata ca amorul nu inseamna a te culca cu cineva
si ca a avea pe cineva alaturi nu e sinonim cu starea de siguranta,
si asa, omul incepe sa invete…
ca saruturile nu sunt contracte
si cadourile nu sunt promisiuni,
si asa omul incepe sa-si accepte caderile cu capul sus si ochii larg deschisi,
si invata sa-si construiasca toate drumurile
bazate in astazi si acum,
pentru ca terenul lui ‘ maine ‘
este prea nesigur pentru a face planuri …
si viitorul are mai mereu o multime de variante care se opresc insa la jumatatea drumului.

Si dupa un timp, omul invata ca daca e prea mult,
pana si caldura cea datatoare de viata a soarelui, arde si calcineaza.
Asa ca incepe sa-si planteze propria gradina
si-si impodobeste propriul suflet,
in loc sa mai astepte ca altcineva sa-I aduca flori,
si invata ca intradevar poate suporta,
ca intradevar are forta,
ca intradevar e valoros,
si omul invata si invata …
si cu fiecare zi invata.

Cu timpul inveti ca a sta alaturi de
cineva pentru ca iti ofera un viitor bun,
inseamna ca mai devreme sau mai tarziu vei vrea sa te intorci la trecut.

Cu timpul intelegi ca doar cel care e capabil sa te iubeasca cu
defectele tale,
fara a pretinde sa te schimbe,
iti poate aduce toata fericirea pe care ti-o doresti.
Iti dai seama cu timpul ca daca esti alaturi de aceasta persoana doar
pentru a-ti intovarasi singuratatea,
in mod inexorabil vei ajunge sa nu mai vrei sa o vezi.

Ajungi cu timpul sa intelegi ca adevaratii prieteni sunt numarati,
si ca cel care nu lupta pentru ei,
mai devreme sau mai tarziu se va vedea inconjurat doar de false
prietenii.

Cu timpul inveti ca vorbele spuse intr-un moment de manie,
pot continua tot restul vietii sa faca rau celui ranit.

Cu timpul inveti ca a scuza e ceva ce poate face oricine,
dar ca a ierta, asta doar sufletele cu adevarat mari o pot face.

Cu timpul intelegi ca daca ai ranit grav un prieten,
e foarte probabil ca niciodata prietenia lui nu va mai fi la aceeasi intensitate.

Cu timpul iti dai seama ca desi
poti fi fericit cu prietenii tai,
intr-o buna zi vei plange
dupa cei pe care i-ai lasat sa plece.

Cu timpul iti dai seama ca fiecare experienta traita alaturi de fiecare fiinta,
nu se va mai repeta niciodata.

Cu timpul iti dai seama ca cel care umileste sau dispretuieste o fiinta umana,
mai devreme sau mai tarziu va suferi aceleasi
umilinte si dispret, dar multiplicate, ridicate la patrat.

Cu timpul inveti ca grabind sau fortand lucrurile sa se petreaca,
asta va determina ca in final,
ele nu vor mai fi asa cum sperai.

Cu timpul iti dai seama ca in realitate,
cel mai bine nu era viitorul,
ci momentul pe care-l traiai exact in acel moment.

Cu timpul vei vedea ca desi te simti fericit cu cei care-ti sunt
imprejur,
iti vor lipsi teribil cei care mai ieri erau cu tine
si acum s-au dus si nu mai sunt…

Cu timpul vei invata ca incercand sa ierti sau sa ceri iertare,
sa spui ca iubesti, sa spui ca ti-e dor,
sa spui ca ai nevoie,
sa spui ca vrei sa fii prieten,
dinaintea unui mormant,
nu mai are nici un sens.

Dar din pacate,
toate se invata doar cu timpul…

_

Am primit-o acum doi ani de la un prieten foarte drag mie. Si abia dupa doi ani am fost pregatita sa o dau mai departe. Pentru ca abia dupa doi ani am reusit sa inteleg… macar partial, ce vroia sa spuna. Doi ani in care parca am comprimat zece din realitatea celorlalti.

L-as intreba daca exista, dar evit. L-as intreba daca as vrea sa imi raspunda.

Cand eram mica si imi spuneam rugaciunea in fiecare seara, alaturi de bunica mea, nu ma intrebam daca exista sau nu. Era atat de frumos in acele clipe, iar sufletul meu atat de plin de copilarie si, implicit, de visare ca nu ii puneam la indoiala existenta. Era un duh, o prezenta imediata, prietenul invizibil, dar protector. Era cel ce ma auzea, caruia ii impartaseam fericirea mea, fara a-l intreba nimic. Nici vorba de interviu…

De la o vreme am inceput sa cresc. Sa uit de papusi, de statul pe paturica in curte, printre flori, de furatul de corcoduse si dansatul in adierea vantului. De lucrurile cu adevarat frumoase. Usor, usor am inceput sa uit si de el. Adormeam prea repede pentru a-i mai vorbi. L-am ignorat. Asa ca prietenul invizibil a plecat pe perioada nedeterminata. Sau se ascundea. Si fiindca acum i-as fi luat un interviu… am inceput sa pun intrebari. La care nu primeam raspuns. De fapt, nu primeam raspunsurile care mi le doream.

Asa, l-am transformat. Am inceput sa il consider o nevoie a umanitatii, o necesitate un CEVA care sa reprezinte speranta,de un CINEVA, optiunea simpla de a ii multumi cuiva nevazut pentru reusite sau de a-l tine acolo undeva, intr-un coltisor, pentru a-l invinui la esecuri. Pentru mine a devenit o viziune a celorlati – un confident si un dusman. Si bun si rau – pentru ei. O iluzie.

Astazi? Nu sunt atee si cu grija de a nu cadea in “pacatul” de a fi prea “bisericoasa”. Doar cred. Fiecare intamplare, mai mult sau mai putin fericita, m-a invatat sa cred. Sa cred in mai bine si mai bun. In a fi mai puternica si mai capabila. In destin si in roata vietii. Nu inseamna oare a crede atat in mine cat si in ceva superior mie? Intr-o ordine cosmica la un pas de haos? Posibil sa ma insel, dar uneori mi se pare ca Dumnezeu e cumva in noi. Prin prezenta sufletului. Pe de alta parte, nu cred ca poate fi bun sau rau. Nu e oare o existenta amorala? Nu vad cum ar putea fi pus in legatura cu bunatatea morala; dincolo de ceea ce numim uman, este cel a carui perfectiune data de ominicienta, omniprezenta si omnipotenta nu impiedica raul sau binele sa se intample. Doar vegheaza. Sau nu. Distinct, pentru realitatea fiecaruia.

Cum zicea Octavian Paler, nu există pustiu, există doar incapacitatea noastră de a umple golul în care trăim…

Interviu cu Dumnezeu – Octavian Paler

– Ai vrea să-mi iei un interviu, deci… zise Dumnezeu.
– Dacă ai timp… i-am raspuns. Dumnezeu a zâmbit.
– Timpul meu este eternitatea… Ce întrebări ai vrea să-mi pui?
– Ce te surprinde cel mai mult la oameni?
Dumnezeu mi-a răspuns:
– Faptul că se plictisesc de copilărie, se grăbesc să crească…., iar apoi tânjesc iar să fie copii; că îşi pierd sănătatea pentru a face bani……iar apoi îşi pierd banii pentru a-şi recăpăta sănătatea
Faptul că se gândesc cu teamp la viitor şi uită prezentul, iar astfel nu trăiesc nici prezentul nici viitorul;că trăiesc ca şi cum nu ar muri
niciodată şi mor ca şi cum nu ar fi trăit.
Dumnezeu mi-a luat mâna şi am stat tăcuţi un timp.
Apoi am întrebat:
– Ca părinte, care ar fi câteva dintre lecţiile de viaţă pe care ai dori să le înveţe copiii tăi?
– Să înveţe că durează doar câteva secunde să deschidă răni profunde în inima celor pe care îi iubesc… şi că durează mai mulţi ani pentru ca acestea să se vindece; să înveţe că un om bogat nu este acela care are cel mai mult, ci acela care are nevoie de cel mai puţin; să înveţe că există oameni care îi iubesc, dar pur şi simplu încă nu ştiu să-şi exprime sentimentele; să înveţe că doi oameni se pot uita la acelaşi lucru şi ca pot să-l vadă în mod diferit; să înveţe că nu este suficient să-i ierte pe ceilalţi şi că, de asemenea, trebuie să se ierte pe ei înşişi.
– Mulţumesc pentru timpul acordat… am zis umil. Ar mai fi ceva ce ai dori ca oamenii să ştie?
Dumnezeu m-a privit zâmbind şi a spus:
– Doar faptul că sunt aici, întotdeauna.

Lista! Nu, in niciun caz cu numele evreilor salvati de Schindler. Insa la fel de fericita si de “chiar se poate” prin simpla ei existenta. E lista propriei mele vieti, cu ceea ce pot eu si doar eu singura salva din si dintre toate intamplarile fugare, aparent chiar banale, din jurul meu: momente de bucurie, de curaj, uneori iresponsabilitate inspre maturizare, idealizarea si dezamagirea… tot ceea ce ma face sa traiesc, sa simt ca traiesc.  O lista partiala ce-i drept, insa plina de substrat. Cat de vie mai sunt? Am taiat usor, usor lucrurile pe care le-am facut si invatat in ultimul timp, de la simplul nonconformism in fata societatii la tendinta de a trai pasional…  Pana la urma poate fi lista oricui.  😉

___

Moare câte putin cine se transforma în sclavul obisnuintei,

urmând în fiecare zi aceleasi traiectorii;

cine nu-si schimba existenta;

cine nu risca sa construiasca ceva nou;

cine nu vorbeste cu oamenii pe care nu-i cunoaste.

Moare câte putin cine-si face din televiziune un guru.

Moare câte putin cine evita pasiunea,

cine prefera negrul pe alb si punctele pe “i” în locul unui vârtej de emotii,

acele emotii care învata ochii sa straluceasca,

oftatul sa surâda si care elibereaza sentimentele inimii.

Moare câte putin cine nu pleaca atunci când este nefericit în lucrul sau;

cine nu risca certul pentru incert pentru a-si îndeplini un vis;

cine nu-si permite macar o data în viata sa nu asculte sfaturile “responsabile”.

Moare câte putin cine nu calatoreste;

cine nu citeste;

cine nu asculta muzica;

cine nu cauta harul din el însusi.

Moare câte putin cine-si distruge dragostea; cine nu se lasa ajutat.

Moare câte putin cine-si petrece zilele plângându-si de mila si detestând ploaia care nu mai înceteaza.

Moare câte putin cine abandoneaza un proiect înainte de a-l fi început;

cine nu întreaba de frica sa nu se faca de râs

si cine nu raspunde chiar daca cunoaste întrebarea.

Evitam moartea câte putin, amintindu-ne întotdeauna ca “a fi viu” cere un efort mult mai mare decât simplul fapt de a respira.

___

Doar rabdarea cuminte ne va face sa cucerim o fericire splendida.

Totul depinde de cum o traim…

Daca va fi sa te înfierbânti, înfierbânta-te la soare.

Daca va fi sa înseli, înseala-ti stomacul.

Daca va fi sa plângi, plângi de bucurie.

Daca va fi sa minti, minte în privinta vârstei tale.

Daca va fi sa furi, fura o sarutare.

Daca va fi sa pierzi, pierde-ti frica.

Daca va fi sa simti foame, simte foame de iubire.

Daca va fi sa doresti sa fii fericit, doreste-ti în fiecare zi…

(Cine moare… o poezie de Pablo Neruda)