Tag Archive: ciudat de straniu


“Traiesc pentru ca muntii nu rad si viermii nu canta.”* Sau poate… nu traiesc oare sa invat muntii sa rada si viermii sa cante? Pentru ca, desi pare mai mult sau mai putin imposibil, orice idee de relativitate sfarseste prin a cadea prada posibilului absurd. Pentru ca visez ca atunci cand voi fi mare, sa ajung nu arhitect, nu doctor, nu inginer, ci o crema de zahar ars. Sa pot sa numar minutele de preparare a retetei perfecte in ore, zile, ani, trasand paralele eternitatii… La ce bun atata geometrie in scoala daca nu pentru asta? 🙂

Poate asa o sa am timpul si vointa necesara de a prinde un licurici si a-l tine intr-o colivie pentru discutii filosofice ocazionale si, de ce nu, sa beau din cand in cand un pahar de apa plata cu o lacusta cu numele Murry**. Atunci cand sufar sa am curajul sa imi folosesc degetele pentru a-mi scoate inima si a o pune la pastrare intr-un borcan pana in clipa in care va fi pregatita sa bata din nou, pana in clipa in care nebunul de Cupidon inceteaza a mai fi doar un tantar nenorocit. Cand sunt fericita sa pot sa acopar luna cu un singur deget si sa scot mana pe geamul avionului in incercarea de a atinge stelele, care culmea parca vad ca se vor dovedi a fi stele si de la inaltime. Sa ma cobor pe pamant toamna si sa caut castane din care rasare fericirea copilariei. Sa ating bumbacul si sa il tarasc pe cer pentru a incropi norisori pufosi.

Sunt atatea de facut pe lumea asta. Atat de multe. Atata vis si nicio realitate exacta.

* Emil Cioran, “Pe culmile disperarii”
** A grasshopper walks into a bar. The bar tender says to him, “Hey we have drink named after you.” The grasshopper replies, “You have a drink named Murry?”

*** Sursa poza



“Pour gagner ce jeu, il faut une jolie boĂ®te, une jolie copine, et le reste on s’en fout…”

Inchid ochii, insa numai pe jumatate… Cat sa pot sa imi aduc aminte, dar indeajuns cat sa nu ma mai rup niciodata de prezent. A fost un an nebun, un an in care am trecut treptat, rapid si fara capacitatea de spune STOP de la razele arzatoare ale soarelui, la flacarile infernului. Se spune ca in viata te indragostesti de multe ori, dar de iubit iubesti numai o data sau poate niciodata. Iubire? Poate. Daca nu… doar o dragoste nebuna, deliranta, in care nu ma puteam controla, in care niciunul din noi nu suporta binele sau raul celuilalt. De la sublim la chin obsesiv.

L-am reintalnit dupa aproape sapte ani, ani in care ii dusesem dorul fara sa stiu. Dusesem dorul unui copil plin de viata. Am asteptat un adult si m-am lovit de acelasi copil care se ascunsese de lume. M-am aruncat cu disperare crezand ca nu mai exista nimic fara el, fara omul nu cel mai aproape de perfectiune… ci pentru omul cu un suflet minunat. Am simtit la cote maxime ca traiesc. Am incercat sa o termin cand ne era extrem de bine impreuna. Imi era prea teama de viitor si uneori prea greu sa ma rup de trecut. A incercat sa o termine cand ne era inca bine. Nu ne potriveam. Sau, dimpotriva, uneori eram unul ca imaginea celuilalt in oglinda. Apoi sentimentul ce ne unea s-a transformat intr-un sir nesfarsit de sfarsituri, pana la epuizare.

M-am lovit de tristete, de durere, de boala. Stari ale mele, ale lui. De un suflet care nu cauta decat sa sufere. O minte deosebita indreptata tragic spre partile atat de consumatoare de nervi ale realitatii. Voit. Simteam un amestec de iubire si mila. Eram bucuroasa in tristete, imi era frica sa am curaj. Sa ne ajut, indepartandu-ma. O insulta, banuieli si suspiciuni, zgarieturi indreptate direct catre suflet. Ca o arsura de tigara pe care aproape ca nu as fi simtit-o. Zicea ca mint. Credea ca mint. Ajunsesem eu insami sa cred ca mint. Pana in clipa in care am inceput sa mint in incercarea de a concura adevarul care oricum ma ranea. Am inceput sa recunosc lucruri pe care nu le facusem, dandu-i dreptate cand nu avea dreptate. Si totusi nu vroiam sa il las singur. Si, totodata, refuzam sa raman fara el. Ma gonea si ma intorceam. Uneori ma sufoca cu gelozie si o rautate stranie, plecam si ma intorceam ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Alteori il sufocam cu gelozie si nebunie din disperarea ca l-as putea pierde. De multe ori ma duceam acasa noaptea tarziu, plangand. A doua zi ma suna si ma intorceam, ca de obicei, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Erau momente in care il iubeam enorm. Si erau momente in care il detestam. Si el pe mine. Eram dependenta. Dependenta de momentele in care ma iubea. Dependenta de momentele in care ma ura. Si invers. Ma consumam si totusi o fericire stranie imi umplea sufletul. Desi constransa, ma simteam libera. Ca un vampir caruia ii place gustul, mirosul si culoarea extravaganta a sangelui. Am cautat mai bine. Dar orice bine am fi gasit, nu compensa. Trebuia sa traim totul pana la dramatic. Era un joc. “Un jeu de crĂ©tin ? Peut-ĂŞtre bien, mais c’était notre jeu !” Eram amandoi dependenti de o dragoste bolnava. O atractie fatala, plina de mangaieri si saruturi, suparare si tristete, si totusi, o caldura deosebita, niciodata consumata. O atractie care ne indeparta monotonia… “Alors c’est ça ĂŞtre adulte, avoir un compteur qui affiche 210 et ne jamais dĂ©passer le 60 ?” Ne cautam unul pe celalalt si ne indepartam unul pe celalalt.

Uitasem ce era viata mea. Uitasem de facultate, de prieteni, de munca… totul pentru a petrece timp cu el. Totul in speranta ca va fi cel pentru care ma pierdusem. Dar si el pierduse. Increderea. Uneori ma gandesc ca nici nu era capabil de a iubi altfel de cat m-a iubit. Sau decat l-am iubit. O iubire ca o furtuna. Ca o gutuie al carei gust imi displace, dar mirosul minunat si culoarea parca rupta din soare ma atrag orbeste. Mai, mai, sa ating fundul piscinei, vorbind metaforic. Insa trei fiinte minunate m-au ridicat inapoi la suprafata si m-au facut sa respir. Multumesc lui Dumnezeu pentru prietenii care mi i-a dat. Ce stiu e ca niciodata nu ma voi mai cobori atat de adanc pentru niciun sentiment, nu voi mai transforma emotii in obsesii. Si tot ce sper pentru el este sa gaseasca acea iubire care sa il faca fericit. Sa gaseasca acea iubire unica. Acea iubire capabila sa il transforme inapoi in omul minunat care il stiam. Si care va ramane mereu intr-un coltisor al sufletului meu.

Ultima data am plecat fara a ma uita inapoi. Am uitat cine este, unde locuieste… Am uitat tot. Sperand la mai bine. Si a sunat telefonul. O tabara de restaurare in Alba Iulia. M-a salvat. 🙂

Lectii?

  • O iubire sadica, masochista, plina de gelozie si dramatism iti poate aduce fericire… o vreme… si nu pleaca niciodata fara a lasa ceva in urma.
  • Lumea in care traim are nevoie de mai mult decat o simpla superficialitate –  aceea a dramelor existentiale, cotidiene –  a te cufunda in realitate inseamna a te pierde si a pierde; lumea are nevoie de spiritualitate si credinta, de pasiune si putere de a razbi. De incredere in sine.
  • Cea mai mare greseala e sa omori o dragoste cu o alta. Trebuie sa astepti sa iti patrunda in suflet, nu sa te arunci.

Nu regret nimic pentru ca am trait filmul vietii mele, fara teama de a spune love me if you dare.

“C’est comme ça qu’on a gagnĂ© la partie. Ensemble. Heureux. Et lĂ , au fond du bĂ©ton, on a enfin partagĂ© notre rĂŞve d’enfant : le rĂŞve d’un amour sans fin…”

Sentimentul acela de libertate, de visare, langa el, nu s-a terminat, doar a ramas in trecut, acolo unde ii este locul. Ca o amintire dulce-amara…. Si acum sa ne intoarcem la arhitectura, jucarii usb, produse chimice, la munca si la viata, la iubire si la clipe de fericire. La povesti cu alti oameni. 🙂

Inapoi…

Inapoi de la munca sau de la momente fericite, numai ale mele… Si apoi, ale tuturor celorlalti. Un workshop de restaurare care mi-a redeschis cheful de viata.

Uitasem ce inseamna sa muncesti neconditionat, cu bucurie, pentru o cauza comuna, precum uitasem cum este a oferi neconditionat… caldura sufleteasca si intelegere, si, in acelasi fel, a le primi. Am simtit azi, cand dadeam caramizi din mana in mana pentru a le aseza in gramada. Uitasem ce este tandretea, un cuvant bun si calm, o dorinta de a intelege nevoile celuilalt. Cinci zile minunate in care am ras cu el, am tinut de mana, am vorbit ore in sir, fara a tine cont de ce va urma. Am impartit acelasi cort, acelasi frig, aceeasi farfurie de mancare (furculite erau destule ;)), aceeasi cutie de bere, acelasi praf de caramida, acelasi ravelin, acelasi cer plin de stele in aceeasi cetate medievala. Uitasem cum e sa porti o discutie la un alt nivel si cum este sa te trezesti dimineata cu cineva strangandu-te linistit in brate, complet dezinteresat.

Il stiu de cinci ani cel putin si, pentru prima data, il observ ca un pic mai mult decat un simplu coleg.  Prima data cand incerc sa il descopar.  Am plecat cu el si ei. M-am intors eu.

A plouat ore in sir – tuna, fulgera, picura peste tot in cort. Si culmea, eram, pentru prima data, intr-un cort… Si singura. La inceput am simtit teama. L-as fi chemat, insa as fi parut lasa si prostuta. Am incercat sa dorm, dar nu am reusit. Intr-un tarziu, a venit. S-a asezat in sacul lui de dormit. Ploaia nu ne lasa sa atipim. Am inceput sa vorbim si inevitabil sa ne simtim aproape. A fost indeajuns sa imi ia mana in mana lui si sa ma stranga in brate ca sa oprim ploaia care ne inunda cortul. Am ascultat-o pana s-a oprit. Pana la ultima picatura. Am simtit o putere incredibila de a schimba viata, propria-mi viata. Chiar daca mi-am dorit nespus sa il ajut pe el sa gaseasca o cale, in fiecare clipa, fara sa imi dau seama, mi-am dorit sa imi pot gasi eu propria cale.

Nu stiu ce va urma, nu stiu ce sau cand a inceput pentru ca s-a si terminat indeajuns de repede cat sa nu imi dau seama, nu stiu precis ce ne-a legat, leaga sau va lega… insa  a fost minunat. Aproape magic. Cineva mi-a spus ca parem a fi impreuna de o viata. Nu suntem impreuna si probabil nu vom fi, este ceva total diferit. In sensul cel mai frumos pe care il cunosc. E un sentiment straniu pentru omul cel mai straniu pe care il stiu, cu un suflet imens si o minte deosebit  de complexa.

M-a eliberat… 🙂

No obstinacy, ad absurdum, of hiding the coition through a glass pane with one or many objects of the shop window. The penalty consists in cutting the pane and in feeling regret as soon as possession is consummated.” – Marcel Duchamp

Daca stai sa traduci fraza de mai sus si apoi sa o intelegi, iti va lua ceva timp. Daca nu te chinuiesti un pic, pare obscena si ciudata.

Daca stai si admiri un tablou pictat de Dali, uneori iti trezeste fie teama, anxietate, alteori socheaza prin nuditatea explicita in contexte dintre cele mai anormale.


Dream Caused by the Flight of a Bumblebee around a Pomegranate a Second Before Awakening by Salvador DalĂ­, 1944.

Lucrurile simple la prima vedere sunt interesant de complicate cand incerci sa le desfaci in bucati si pline de esenta cand le-ai inteles, cel putin partial. Majoritatea oamenilor se pierd in multime, fara a incerca sa se diferentieze, sa participe la un “tot” cu ceea ce ii face unici. Uneori de teama ca vor fi judecati, alteori pentru ca sunt mult prea cuprinsi de cotidian. Ceea ce cred eu este ca a fi diferit completeaza cumva bucuria de a trai, te face sa privesti lucrurile altfel, sa intelegi putin mai bine toata nebunia care ne inconjoara.

Lady Gaga… parca aud injuraturi. As recunoaste ca sunt fana, dar parca mi-e teama sa nu fiu luata in bataie de joc. Glumesc, bineinteles. Nu stiu ce inseamna a fi fan. Pot doar sa spun ca imi place atitudinea extravaganta, sinceritatea, show-ul, sclipirea, imaginatia bogata. Nu inseamna ca sunt de acord cu tot ceea ce promoveaza. Insa, dincolo de aparente, reusesc sa aud o voce deosebita, sa ascult un om talentat la pian, sa vad un artist care stie sa faca spectacol. Bataia de joc, glumele de prost gust, carcotelile – fara rost.

Comparand cu videoclipurile socante pe care le scoate, cu muzica atat de comerciala pe care o produce, daca este ceva sa ma lase fara cuvinte… este clar Speechless cantata live. 🙂