Tag Archive: cah


The BITCH

Tinand cont ca nu am de gand sa ma mai intorc in Craiova, am inceput sa redecorez cu entuziasm apartamentul matusii… Zugravit, gresie, faianta, oglinzi si geamuri noi. Cu toate ca nu prea stiu nici pe aici cat o sa mai stau. Macar ma simt bine atat cat o fi. Nu am incurcat pe nimeni. Totul s-a desfasurat inside. Azi. Pasul final. Balconul.. am distrus un dulapior batran si baietii l-au scos pe hol. L-au plasat atent, aproape la milimetru, intre usa mea si a vecinei (pe care o vom nota cu 1)… ca sa nu incurce trecerea spre balconul comun.

La ora 5, smecherii au intins-o acasa fara sa arunce dulapiorul. Asa a inceput cosmarul. Imposibil de trecut cu vederea, acesta a starnit tot ce misca in jur. Vecina 2 m-a chemat sa imi arate tablourile din hol si sa imi explice ce incantata este ca nu mai plec. Vecina 3 – la fel de bucuroasa (in aparenta), mi-a oferit variante pentru unde as putea arunca acea “chestie cumplita”.  Vecina no. 4 mi-a prezentat pumatuful ei multicolor de praf, “cu bat rezistent”. Revenind la vecina numarul 1, o fata pe sufletul meu si singura neoctogenara, s-a gandit ca prea multa bucurie trezita de hotararea mea de a ramane, strica. Asa ca, asa scumpa cum este, s-a gandit sa echilibreze si sa ma pedepseasca. Sa imi dea cu praf in ochi. Cu cat de mult poate ea. S-a umplut de sudoare si de mizerie in speranta ca maine voi plange.

Mi-a blocat trecerea catre scari si lift, chinuindu-se sa traga cat mai in drum bucata de mobilier, care, apropo, nu e deloc usoara. Nesuferito, am  o veste pentru tine. Nu stiu cine te-a mintit, dar crocodilii nu au lacrimi. Doar ca uneori se ineaca in ale celor fara minte.

Inevitabil, mi-am adus aminte de razboiul lui visurat: de substantele turnate pe sub usa vecinului manelist, de mata lipita de geam, etc. Mi-au trecut prin minte diverse scenarii si m-am amuzat… de la aruncat cu oua si salam pe pervazul geamului de la bucatarie la lasat rufele fara carlige, in bataia vantului, in virtutea frazei celebre “scapa cine poate”; de la batut o barna in cuie in dreptul usii ei la facut codite in blanita pisicii. Nu, nu ma deranjeaza ca zilnic tranteste usile de la balconul blocului (fix langa usa mea) unde isi intinde timida hainutele sau ca pisica ei plange de foame pe covorul meu… Si cum inca nu i-am atarnat-o cu un carlig pe sarma afara as sfatui-o sa se abtina de la acte impertinente. Ca pun soricelu’ pe amandoua!

My preciousssss, am doua vesti pentru tine. Una buna si una rea. Ce buna e ca maine vin oamenii la munca si muta dulapul din drum. Deci nu trebuie sa iti faci griji pentru mine si mainile mele. Daca esti masochista, iarta-ma. Te mai chem cand mai am mobila de mutat. Cu tot sufletul. Numai sa iti satisfac placerea. Daca nu, iarta-ma din nou; stii tu cum ziceau Cassa loco? Da, da, aia care ne-au chinuit copilaria… Ce bine-mi pare ca ti-ai luat teapa! Si oricum se zvoneste ca maine e sfarsitul lumi. Deci… Sic! x3. Te pup si mersi. Batranica aceea care face pipi nocturn pe la usile noastre va face numai la tine in seara asta. Tocmai ce i-ai blocat accesul spre mine. Asta era vestea rea…

E aproape 4 si jumatate dimineata. Am avut de tradus un text pentru un concurs de arhitectura… Sper sa fie cu noroc pentru cine a avut nevoie de el pentru ca am rezistat eroic pana la ora asta. 🙂

Dar acum e acum. Sunt terminata de oboseala. Si, totusi, nu pot dormi. Pentru ca EA doarme la mine la usa, ca de obicei. O aud cateodata seara cum misca, cum se intoarce de pe o parte de alta, cum se loveste de usa balconului exterior, iar dimineata dispare. Ca si cand rasaritul ar curata toata tristetea de pe hol. De multe ori m-am intrebat daca e reala… Poate e doar o fantoma care vrea sa ma sperie, dar care la randul ei e speriata de mine si, in loc sa imi treaca pragul casei, se aseaza pe covor si sforaie prelung si obosit. Candva simteam foarte apsatoare prezenta femeii care si-a gasit adapost pe timp de noapte, la usa mea. Ea si cu Snoopy! La un etaj, nici prea jos, nici foarte sus, al unui bloc din centrul Bucurestiului, cu interfoane peste interfoane si camere de luat vederi mai multe ca la BCR.

Acum nu cred ca mai este asa. Pentru ca am analizat situatiile. A mea si a ei. Eu stau in pat, acoperita cu o plapumita de la ikea si cu un calorifer care, desi abia mai da caldura… o da totusi. Ea zace in singurele haine pe care le are, in curent, pe cimentul rece. Pentru ca se aude vantul cum bate furios pe sub usi. Daca ei nu ii e frica de toate viata ei, cum ar putea sa imi fie mie frica de ea? In loc de perna si peste perna am urechea moale a unui soricel urias de plus, iar ea covorul meu aspru de la usa… pe care nu imi amintesc sa il fi curatat vreodata, nici iarna asta, nici iarna trecuta, nici dupa ea, nici pentru ea. Am auzit-o mai devreme cum incerca sa imi demonteze pragul pentru un strop de lumina. Daca sun la politie (pentru ca politia oricum e destul de obisnuita sa vina aici la ce vecini paranoici am) la ce ar folosi? E destul de amarata si asa. Si oricum, in 3 ore maxim, soarele va incepe sa isi arunce razele catre blocul asta vechi si ea se va evapora, ca de fiecare data.

Nu pot sa nu ma simt fericita si recunoscatoare ca sunt cine sunt, ca sunt cum sunt. Norocoasa. De azi, e oficial, primavara. Schimbare, regenerare, acceptare (ca sunt si oameni care au motive reale sa fie nefericiti). Noapte buna, Bucuresti! Si o dimineata frumoasa, iti doresc…

Se spune ca viata e un joc de cacat, dar ca macar are grafica buna. Oare nu e mai curand o piesa de teatru cu un act trei mizerabil scris? Cand te pregatesti sa calci pe carbuni, ca na… esti puternic si hotarat sau, de cele mai multe ori, doar cool, iti dai seama ca, de fapt, esti in piciorusele goale. Ha, ha, “fraiere”! Dar calm! Gandeste-te o clipa. Inchide ochii si da-i drumul. Viata este doar o faza prin care treci… nu fi trist, o vei depasi in cele din urma. Ca si restul. Parliti sau nu… alteori inecati, otraviti, spanzurati si, in cele mai banale cazuri, de moarte buna. Caci, vezi tu, desi parem inconjurati de mistere, de frumusete, de candoare si iubire, spre fericirea noastra, ajungem sa constientizam realitatea – toate dispar sau se explica atunci cand ne reamintim ca suntem cu totii nebuni de legat ca am putea crede in asa ceva. Si banali. Ca tot ceea ce ni se intampla e deosebit de banal. Avem un creier care ne coordoneaza miscarile, dar suntem prea fricosi sa il folosim… pentru a gandi ca suntem capabili sa influentam cu un singur cuvant lumea din jur. Avem o inima, dar bate sa ne tina in viata pentru ca nu avem curajul sa o lasam sa bata ca sa iubeasca. Avem un locsor mic mic mic, acolo, intre picioare, care s-a supranumit creier si inima si in loc sa ne dea viata, ne conduce vietile.

Astia suntem. Partea cea mai amuzanta e ca tot asa ne ducem. Pe 0. Dar plini de iluzii. Macar avem de ce rade. Magic!!

Si eu ma intreb daca e chiar adevarat ce am scris… mai interesant e ca TU te intrebi ce se intampla cu mine. 😛

De vreo doua zile a dat caldura. Se apropie primavara… Pe la colturi stau tiganusii cu buchete de ghiocei, soarele arunca o lumina placuta, minunata peste copacii goi. Te invoreaza. Iti da chef de viata. Asa ca este imposibil ca ideea unei plimbari sa nu iti surada… mai ales cand privesti din casa spre afara. Cobori, iesi in strada, inchizi ochii si soarele te umple de energie. Pentru ca atunci cand te pregatesti sa mergi pe jos prin Bucuresti chiar ai nevoie. De energie si curaj.

Faci un pas, doi… Pana te lovesti de ele: cablurile cu vointa proprie, razlete, care atarna de te miri unde, mai, mai, sa te spanzure sau gata sa iti faca parul maciuca. Ce atatia stilisti, ce atata coafor! Ne face freza primaria. Pe gratis.

Iar povestea continua. Gheata cade de pe acoperisuri fara mila, trotuarele necuratate, pline de balti, mizerie si gropi cat cuprinde… unele uitate de timp, altele uitate de cei de la gaze, insa inconjurate discret de o fundita galbena. Ai zice “Slava Domnului ca exista carosabil”… insa nicio sansa – nici macar cand esti pe trecerea de pietoni si ai verde; multumiri soferilor care ignora semaforul.

Si cum Bucurestiul este, din nefericire, si populat de anumite specii, inevitabil se aude din cand in cand cate un comentariu, de cele mai multe ori specific batranelului de mahala prin care “politicos”, la persoana a doua plural, iti lauda, in felul lui inconfundabil, asa-zisele picioare. Buna dispozitie nu poate sa dispara totusi asa usor… Inca vreo cativa pasi.

“Iubire, sa imi faci o ciorba pt cand ajung acasa. HAC!” si sticla ii atarna, plictisita ce-i drept, intr-o mana. Imi bag castile in urechi si trec mai departe amuzata de situatie… Si preintampinandu-le cu un nonsalant “asta este…” pe toate care ii vor urma.

Pentru ca totusi e pacat sa nu te bucuri de asa o vreme frumoasa si de un oras care vibreaza, care se zbate sa iasa din namol… Un sfat? Cine nu are haine de tavaleala, mp3 player, ochelari de soare, curaj si nervi tari, sa isi faca rost…

Se spune ca florile sunt oglinda sufletului. Ca au glas. Ca pot vorbi in locul nostru. Sunt atat de fragile si de trecatoare. Sunt speranta, bucurie, culoare, libertate, viata, in cel mai rau caz sentimente frumoase care se duc… pt ca asa e firea lucrurilor. Gandeam ca e aproape imposibil sa nu te inveseleasca, sa nu te faca sa visezi. Dar viata pare-se ca te mai da si cu capul de tavan…

Ce vroiam sa zic? Ah, da… Acum cateva saptamani, am primit un buchetel de flori. Am mai primit flori de-a lungul timpului, flori care m-au impresionat, care au meritat o imbratisare sincera. De la ghiocei la buchete uriase de trandafiri. De cele mai multe ori aveau in spate un zambet mare si multa caldura. Si pe cele mai multe puteam citi un te admir, te iubesc… Acestea erau putin triste si lipsite de orice sentimente frumoase. Mi-as fi dorit sa minta. Dar nu cred ca minteau. Mai conteaza oare gestul? 🙂

Le-am luat acasa, m-am uitat la ele vreo zece minute nestiind cum sa reactionez si, la un moment dat, m-am indreptat catre vaza in timp ce gandurile prinsesera involuntar glas: ele nu au nicio vina. O mana grea, parinteasca, mi-a ciufulit parul, s-a auzit un ras scurt. Am inceput sa rad si eu. Tot copil am ramas, din pacate. Sper sa cresc candva. Sau poate nu… 😛 Pacat ca nu stim sa traim frumos si profund. Mare pacat.

Data viitoare… pentru amatori… prefer portocalele!! Si nici portocalele nu garanteaza ca ma voi lasa pacalita… 😉