Category: Strict secret


Chiar daca nu mai sunt acolo, nu inseamna ca am uitat. Chiar daca nu am uitat, viata m-a facut sa inteleg ca nu te mai pot iubi. Chiar daca nu te mai pot iubi, vei ramane mereu in inima mea. Uneori schimbarile tarzii nu mai folosesc nimanui. Am construit si am daramat. Am alinat si am ranit. Nu suntem perfecti. Nimeni nu e prea aproape sau prea departe.

Cele trei becuri cu lumina rece. Pacat de celelalte doua “neecologice” care s-au ars. Nu au suportat “combinatia” probabil. Greu sa te impaci cu ideea ca la un moment dat evolutia isi va spune cuvantul. Pacat. Imi placeau asa. Diferite. Eh, dar oricum acum nu mai am nevoie de ele… Am tras si draperiile. E intuneric. Si frig. Prea frig. Ma omoara aerul asta conditionat. Si nu vreau… Din simplul motiv ca nu am de gand sa ma sinucid. Nici pe departe. :))

Deschid un pic geamul bine ascuns in spatele draperiilor groase si aburi de caldura dau navala inauntru amestecandu-se cu aerul conditionat. Azi e ceva mai lejer. Emiratele sufera de caldura… si eu la rand cu ele. Cand de caldura, cand de frig. De asta, ma gandesc ca, undeva, pe drumul dintre ger si toropeala se va face un locsor care sa imi trezeasca fiori in loc de frisoane. Speeeeeeeeeeer.

Dau drumul la muzica si dansez. Cum am chef. Cum imi vine. De la dansuri tribale la dansuri de societate. Dansul unui nebun pe scena nepasarii. Valsul din “Frumoasa si Bestia” nu mai e demult la moda, din cate stiu. Oricum, nu ma vede nimeni. Oricum, nimanui nu ii pasa. Fiecare melodie imi trezeste amintiri diferite. Mai mult sau mai putin traduse prin starea de fericire. De la bine la rau. Tin ochii inchisi si incerc sa ma identific cu fiecare dintre ele. Sa o traiesc. Repetat. Sa ajung sa ma intreb daca am fost cu adevarat acolo. Si sa ma bucur, ca buna sau rea, a existat. Si ca m-a ajutat sa ma ridic. Si sa nu ma mai cobor. E amuzant. Sa stai cu ochii inchisi si sa te joci de-a baba oarba doar cu tine, cu trecutul, cu prezentul…

De dincolo de draperii patrunde firav zgomotul masinilor insotit de rugaciunea de 18:45 de la moschee. Ma opresc. Opresc si muzica. Ma sprijin cu barbia de bratele fixate pe pervazul inalt al geamului, printre aburii furiosi, disperati sa se ascunda la mine in camera. Ce seara frumoasa. Mai e timp si maine pentru autoevaluari…

Fac parte dintr-o societate secreta. Atat de secreta incat, fara sa vrem, suntem, oarecum, meniti sa ne intalnim la fiecare pas. In tacere. Ne plac lucrurile interzise.

Ne plac sentimentele interzise si trairile intense, halucinante care ne trezesc sufletul, mintea. Credem in chimie si alchimie. Iubim cu nebunie si pasiune fara limite, nebunia si pasiunea limitata a celorlalti. A celor ce apar si dispar din vietile noastre. Repetabil, tumultuos, ilogic. Devenim incapabili¬† de a mai face diferente echitabile intre realitate si iluzie. Devenim imposibil de rupt de o magie… in care ajungem sa credem. Orbi. Iubim cu si fara defecte, iubim pentru calitati si, mai ales, pentru defecte. In special, pentru ceea ce credem ca putem repara. Sensibilitatea lor, nevoia lor de noi versus tendinta noastra de a crede ca noi suntem echilibrul de care au nevoie, drogul care le va arata drumul. De fapt, noi nu suntem antidotul nebuniei lor, ci, mai curand, cei care il inhaleaza. Fara motiv valid. Ne drogam. Cu speranta. Iubim ceea ce evident ne face rau, iubim caderea in abis. Si nici macar nu incercam sa ne infigem unghiile in peretii prapastiei. In ciuda ocaziilor ce ni se ofera. Ne lasam prada dependentei obsesive considerand-o o iremediabila, irevocabila traire existentiala. Mereu in neconcordanta cu exteriorul bulei noastre de sapun.

Ne place ceea ce nu putem avea, refuzam imatur, dar hotarat, fara mila, ceea ce putem avea. Vrem mereu mai mult fara a ne da seama ca mai mult inseamna ceea ce viata e dispusa sa ofere mai mult. Nu ceea ce am spera noi sa ne ofere mai mult. Si ne e greu sa credem ca, uneori, ceea ce ne ofera e la fel de valoros ca si ceea ce pierdem. Ca fericirea linistita e chiar langa noi. Dar nu. Pasiunea ne consuma. Lent. Pana la un moment in care nu mai exista nimic de consumat. Si apare nepasarea. Falsul regret. E clipa in care deschidem ochii pentru a vedea ca nu am pierdut un singur lucru sau o singura persoana. Ci un sir. Pentru ca ne place. Ne place sa suferim. Ne place sa pierdem. Nu o data, nu de doua ori, ci de nenumarate ori usor dizolvabile in infinit. Nu acceptam posibilul apropiat, ci numai probabilul indepartat. Putem sa ne aruncam vreodata ochii asupra a ceea ce e aici, acum? Sigur ca putem… cand se metamorfozeaza in “cine stie ce va fi…”. Suntem fericiti in nefericire. Pentru ca noi consideram ca nefericirea inseamna a trai intens. Si a trai intens ne face, in mod straniu, fericiti. Refuzam cu incapatanare sa credem ca fericirea poate fi si linistita, calma, aproape. Traita intens, fara dileme existentiale. Ne place dramatismul si refuzam sa dam drumul. Ca si paienjenii, ne agatam disperati de propria plasa.¬† De propriul joc.

Fac parte dintr-o societate secreta. Atat de secreta incat, fara sa vrem, suntem, oarecum, meniti sa ne intalnim la fiecare pas. In tacere. Ne plac lucrurile interzise. Conexiunile mentale ocazionale. Accidente. Care sa ne aminteasca de conditia noastra. Oficial incapabili sa ne iubim vreodata intre noi. Sau pe noi.