Category: Neuronu’


Clipe furate

Yesterday at the market, I saw a couple holding hands… and I realized we’ll never do that. Never anything like it. No picnics or unguarded smiles. Just… stolen moments that leave too quickly.

Le-as putea numi clipele de glorie ale lasilor. Acei oameni care nu se lupta pentru ceea ce isi doresc. Sau care pur si simplu nu stiu ce isi doresc. Indiferent ca e vorba de a trai sentimente sincere, de a se bucura de o activitate care i-ar multumi sufleteste, de a incerca sa inteleaga ca tot ce se intampla in jur e mai mult decat o simpla aparenta, de a le pasa ce starnesc in jur cu setea nestavilita de euforia varietatii in lipsa unei constiinte conforme. Nu neg ca multi avem astfel de momente, dar la unii se transforma in stil de viata. Desi si-ar dori putin mai mult, putin mai bine, se multumesc cu tot ce e trecator, tot ce pica… pentru a pastra o siguranta care in esenta nu este deloc o siguranta, ci o cadere lenta in uitare…. O viata plina de descoperiri efemere, o eterna inertie care ii face bucurosi atunci si acum, fara a-i face sa se simta impliniti. Mint si se mint. E ca un sevraj in care odata intrati nu se mai pot opri. Se ineaca incet, dar sigur in trecator. Incurca termenul de continuitate cu obisnuinta, si cu o teama mascata de schimbare. Interpreteaza eternul carpe diem drept a trai clipa la maxim, dar din pacate, viata lor risca sa se transforme intr-un sir de clipe fara inceputuri si sfarsituri sincere.

Clipe furate – un pic de piper si sare aruncate pe ici si pe colo…. intr-o salata fara gust. Un pahar de vin ridicat pentru toti hotii de iluzii… care in esenta nu fura decat de la ei. O doza de magie care inconjoara clipa, un drog de o extrema intensitate care le da impresia unei mari trairi si ii impiedica sa vada.

Se spune ca viata e un joc de cacat, dar ca macar are grafica buna. Oare nu e mai curand o piesa de teatru cu un act trei mizerabil scris? Cand te pregatesti sa calci pe carbuni, ca na… esti puternic si hotarat sau, de cele mai multe ori, doar cool, iti dai seama ca, de fapt, esti in piciorusele goale. Ha, ha, “fraiere”! Dar calm! Gandeste-te o clipa. Inchide ochii si da-i drumul. Viata este doar o faza prin care treci… nu fi trist, o vei depasi in cele din urma. Ca si restul. Parliti sau nu… alteori inecati, otraviti, spanzurati si, in cele mai banale cazuri, de moarte buna. Caci, vezi tu, desi parem inconjurati de mistere, de frumusete, de candoare si iubire, spre fericirea noastra, ajungem sa constientizam realitatea – toate dispar sau se explica atunci cand ne reamintim ca suntem cu totii nebuni de legat ca am putea crede in asa ceva. Si banali. Ca tot ceea ce ni se intampla e deosebit de banal. Avem un creier care ne coordoneaza miscarile, dar suntem prea fricosi sa il folosim… pentru a gandi ca suntem capabili sa influentam cu un singur cuvant lumea din jur. Avem o inima, dar bate sa ne tina in viata pentru ca nu avem curajul sa o lasam sa bata ca sa iubeasca. Avem un locsor mic mic mic, acolo, intre picioare, care s-a supranumit creier si inima si in loc sa ne dea viata, ne conduce vietile.

Astia suntem. Partea cea mai amuzanta e ca tot asa ne ducem. Pe 0. Dar plini de iluzii. Macar avem de ce rade. Magic!!

Si eu ma intreb daca e chiar adevarat ce am scris… mai interesant e ca TU te intrebi ce se intampla cu mine. 😛

Zeul cazut

„Omul este un zeu căzut care-şi aminteşte de ceruri“. Lamartine

Un zeu coborat in materie si, in acelasi timp, un zeu in formare. In plina evolutie. Fiinta care se zbate in probleme cotidiene si aproape imperceptibil se catara pe un drum creat, la fiecare pas, din capacitatea sa magica de a iubi, de a darui asumandu-si urmarile, fara a depinde de principiul actiune si reactiune si bucurandu-se de misterul lumii. Cand esueaza, isi pastreaza simpla conditie de om, de individ atarnat intre idealuri “imposibil de atins” si concepte false de bine si rau. Pentru ca se spune ca in natura exista numai bine si mai putin bine, ceea ce transfigureaza raul intr-o plasmuire contextuala. Care ne orbeste.

Suna putin ezoteric. Putin dincolo de realitatea concreta. Dar poate capata totodata veleitati simbolice. Daca facem o mica disectie pe suflet cu totii ne dorim un pic mai mult, un pic mai frumos, insa ne complacem in nefericirea inventata, a noastra si a celorlalti. De aceea, am pornit sa scriu articolul, cu putine dubii, cautand o forma prin care sa nu ma contrazic si prin care sa nu contrazic pe nimeni. Mai mult decat greu. Aproape imposibil.

Acum cateva saptamani stateam in fata unor markere asezate pe o masa, alaturi de cativa prieteni. Si cineva incerca sa ne explice diferenta intre cele doua ipostaze ale iubirii in filosofia lui Plotin. Venus Urania si Venus Pandemus nu spun nimic in anumite cazuri. Iubirea divina si cea umana ar fi probabil citite cu zambetul pe buze de cei ce nu cred in Dumnezeu. Insa religia rupta de canoane este, in esenta, a crede in ceva, nu neaparat in Dumnezeu. Sau nu? Am putea traduce divin ca… a trata oamenii din jur cu vointa buna, fara diferente.

Am fost pusi sa alegem. Sa aleg. Un singur marker care imi place… L-as fi ales pe cel galben pentru ca nu il baga nimeni in seama sau poate pe cel rosu pentru ca rosu e culoarea atribuita femininului. Sau poate cel verde… Dar daca m-as plictisi la un moment dat de el? Nu imi placeau neaparat toate markerele, insa numeroase motive si temeri, responsabilitatea alegerii facute, ma faceau sa gandesc si sa ma razgandesc. Ignoram nu numai conceptul de frumusete in sine, de dincolo de imaginea fizica, ci si frumusetea materiala. Daca o fiinta asa-zis superioara nu ar fi facut diferente intre acele markere in functie de culoare, forma, aspecte trecatoare, pentru ca dincolo de aparenta… erau toate la fel; eu ca om ar fi trebuit totusi sa aleg ceva. In fata posibilitatilor multiple, toti tindem sa alegem, pentru ca, se pare, partea efectiv umana nu poate delimita frumusetea de forma. Eram nu numai un pui de zeu picat de la inaltime precum spune Lamartine, ci si unul care refuza sa fie constient de ceea ce simte cu adevarat, scurmand ca porcusorul in banalitati.

Nu ma deranjeaza ca sunt umana, indragostita oarecum de concret, dar macar as fi putut fi ceva mai constienta de alegerea mea. Chiar daca pot alege orice. Pentru ca dincolo de tot se afla constiinta. Vocea interioara care niciodata nu greseste. Sa iubesc, si sa daruiesc, si sa ma dezvolt, lasand pe altcineva sa salveze lumea. Deloc paradoxal, dupa ceva timp, am ales markerul verde pentru ca e singurul care imi poate desena fiecare vis. Nu pentru ca verdele suna a “moda eco”, ci pentru ca imi bucura simturile. Si nu conteaza daca nu isi da seama. Nu asta e important.

Daca nu putem actiona mai intai in material… cum am putea actiona mai departe de el? 😉

‎”Fericirea nu este o reactie automata, ci o alegere constienta.” Mildred Barthel

Carpe diem

Ne amagim zilnic cu iluzia ca vom trai pentru totdeauna. Vedem in jurul nostru copaci care cad in furtuna, case care se darama la cutremure, haine care se desira de la atata purtat, carti care se ingalbenesc, materie care se transforma constant. Insa ne privim in oglinda si refuzam sa credem ca si noi avem un sfarsit, ca drumul nu e asa lung precum pare.

Ne petrecem timpul si ne chibzuim banii ca si cand vom fi aici mereu. In loc sa fabricam sanatate si sa ne bucuram ca ne-am trezit inca o data, ne ignoram starile fizice si ne hranim cu tristeti si neajunsuri. Ne cumparam lucruri stralucitoare, impresionante, ca si cand ar merita cheltuiala si “stresul de a te atasa de ele”. Amanam “calatoria vietii” de la un an la altul, pentru ca mereu presupunem ca va fi si anul urmator timp…

Aruncam cu cuvinte la orice ora, in orice minut. Insa nu le spunem niciodata celor dragi cat de mult ii iubim. Pentru ca putem face asta si maine. Oare?

Si ne e teama… Da, chiar ne e teama. Atat de teama! Sa recunoastem ce simtim. Sa tinem de mana persoana pe care ne-am dori sa o tinem, sa mancam mancarea pe care am dori sa o mancam, sa mai fim copii, sa alegem ceea ce ne face cu adevarat fericiti. Ne e teama de noi si de ceilalti. Ca vom dezamagi si vom fi dezamagiti. Nu avem capacitatea de a alege si de a fi corecti – incepand cu noi insine. Pentru ca ne e frica de urmari, de societate, de prejudecati. Gasim motive de frica in orice. Ne complacem in situatii critice si joburi mizerabile de teama de a face pasul, de a urca o treapta, de a deschide o usa. Ne e teama sa visam, sa ne dorim si, uneori, sa acceptam.Nu ne ridicam indeajuns si nu ajungem destul de departe pentru ca suntem ingrijorati de caderi si regres, uitand sau niciodata dandu-ne seama ca “e mai bine sa esuezi intr-un mod extraordinar incercand sa atingi stelele decat sa reusesti cu nota 10 facand ceva ce niciodata nu ti-ai dorit”.

Uitam ca viata e o calatorie cu statii in care ar trebui sa coboram, sa exploram, sa ne bucuram, sa invatam. Pur si simplu, trecem adormiti. Si cand deschidem ochii usor, inca amortiti de somn, ne vedem la statia finala. Si constatam ca am pierdut toata distractia.

“Viata e prea scurta ca sa iti doresti sa o traiasca altcineva in locul tau…”

pentru Lili, oriunde ai fi – inspirat de David duChemin

What happens in Vegas stays in Vegas. O fraza care m-a trimis cu gandul la “tocmai ceea ce s-a intamplat”.

Ce se intampla azi, bun sau rau, magic sau demonic, ajunge inevitabil in clipa in care se intampla… ieri. Desi traim un prezent continuu, pastram mereu secretul a 24 de ore trecute. Prin urmare, ce se intampla in trecut, ramane in trecut. Fara sperante, fara ganduri de revenire asupra unor emotii depasite, sentimente, chiar si tristeti – o “aspiratie” care isi gaseste certitudinea in a putea sa te bucuri de ce a fost fara a te gandi ce va urma. Fiind multumit de bucurii si resemnat de pierderi, gata pregatit pentru ceea ce urmeaza cu inima deschisa.

Unii s-ar intreba cum poti sa ajungi sa iti renegi sufletul si gandurile? Nu e renegare… Ci doar o detasare de “tot ce a fost” si adeseori pretabil pentru “nu va mai urma” – o actiune, un proiect, un gand, o interactiune, un sentiment, absolut orice in masura in care depinde mai mult de ceilalti si nu de tine insuti. De cele mai multe ori subordonat controlului unei minti haotice. O scuza buna pentru a nu fi dezamagit. Agatandu-ne de cele mai subrede crengi, alunecand si lovindu-ne repetat, cu unghiile rupte si mainile obosite, ajungem sa ne intrebam care este rostul in a incerca din nou si din nou sa ajungem in varful copacului. Raspunsul gresit ar fi sa ne dam batuti. Pentru ca fiecare lucru care se intampla nu ne coboara, ci ne modeleaza corpul, sufletul. Chiar daca acolo sus nu e nimic cu adevarat… ne formam.

Poate, un pic, increderea in sentimentele sincere e pe cale de a se stinge – pentru ca in societate nu se mai fac diferente clare intre a ne placea de cineva, a ne indragosti de cineva sau a iubi pe cineva. Fara a o invinui. La mine cel putin, “past is past” vine din incercare de nu a pierde speranta ca in oameni exista totusi ceva extrem de bun, de a acorda totusi incredere celor ce ne strabat viata, chiar si numai pe termen scurt. Doar pe ziua de azi, pe clipa asta. Nu ma consider incapabila de a simti sentimente reale. Ci de a le simti atunci cand trebuie, treptat, echilibrat, uneori de la departare, mai ales atunci cand increderea pe termen scurt a expirat. Pe termen lung ar insemna sa sper ca “poate acum, poate maine, poate…”.  De ce sa nu traiesc ce este exact acum? De ce sa nu traiesc maine… ce va fi maine? Fara asteptari.