Category: Peste gard


De vreo doua zile a dat caldura. Se apropie primavara… Pe la colturi stau tiganusii cu buchete de ghiocei, soarele arunca o lumina placuta, minunata peste copacii goi. Te invoreaza. Iti da chef de viata. Asa ca este imposibil ca ideea unei plimbari sa nu iti surada… mai ales cand privesti din casa spre afara. Cobori, iesi in strada, inchizi ochii si soarele te umple de energie. Pentru ca atunci cand te pregatesti sa mergi pe jos prin Bucuresti chiar ai nevoie. De energie si curaj.

Faci un pas, doi… Pana te lovesti de ele: cablurile cu vointa proprie, razlete, care atarna de te miri unde, mai, mai, sa te spanzure sau gata sa iti faca parul maciuca. Ce atatia stilisti, ce atata coafor! Ne face freza primaria. Pe gratis.

Iar povestea continua. Gheata cade de pe acoperisuri fara mila, trotuarele necuratate, pline de balti, mizerie si gropi cat cuprinde… unele uitate de timp, altele uitate de cei de la gaze, insa inconjurate discret de o fundita galbena. Ai zice “Slava Domnului ca exista carosabil”… insa nicio sansa – nici macar cand esti pe trecerea de pietoni si ai verde; multumiri soferilor care ignora semaforul.

Si cum Bucurestiul este, din nefericire, si populat de anumite specii, inevitabil se aude din cand in cand cate un comentariu, de cele mai multe ori specific batranelului de mahala prin care “politicos”, la persoana a doua plural, iti lauda, in felul lui inconfundabil, asa-zisele picioare. Buna dispozitie nu poate sa dispara totusi asa usor… Inca vreo cativa pasi.

“Iubire, sa imi faci o ciorba pt cand ajung acasa. HAC!” si sticla ii atarna, plictisita ce-i drept, intr-o mana. Imi bag castile in urechi si trec mai departe amuzata de situatie… Si preintampinandu-le cu un nonsalant “asta este…” pe toate care ii vor urma.

Pentru ca totusi e pacat sa nu te bucuri de asa o vreme frumoasa si de un oras care vibreaza, care se zbate sa iasa din namol… Un sfat? Cine nu are haine de tavaleala, mp3 player, ochelari de soare, curaj si nervi tari, sa isi faca rost…

Un motan se plimba pe camp. O vaca il intreaba:
-Asa mic si deja ti-a crescut mustata ?

Motanul raspunde enervat:
-Si tu asa mare si tot fara sutien?

Am vazut-o dupa o gramada de timp. Si parca nu trecuse nici macar o saptamana. Cu toate astea, in imaginara saptamana, a ajuns de la Scoala nr. 12 in armata.

Am facut generala impreuna – candva strangeam mana unei colege de banca. Acum cateva zile, am strans aproape plangand mana unui militar. Urandu-i succes. Si in tacere… pace. Un militar care a plecat la mii de kilometri departare, pentru sase luni, pregatita sa atace, pregatita sa apere. Stie cum, dar nu cred ca ii este prea clar ce sau de ce… Pentru mine, dintr-o datorie falsa pentru o tara careia mai mult ca sigur ii pasa prea putin de ea. Intr-un razboi care nu e al ei. Nici macar al nostru.

Dar e imposibil sa nu o admir pentru curaj, pentru imbratisarea dinainte de plecare, pentru speranta… Pentru putere.

Un tanar statea in mijlocul orasului laudandu-se cu cea mai frumoasa inima din intreaga vale. O multime de oameni se adunase in jurul lui pentru a-i admira inima. Intr-adevar, era perfecta. Nu avea urme sau defecte.

La un moment dat, in fata multimii, iese un batran si ii zice curajos tanarului: “Inima ta nu este nici pe aproape la fel de frumoasa ca a mea….”

Cu totii si-au indreptat privirile catre inima batranului. Batea puternic, insa era plina de cicatrici. Avea locuri de unde bucati fusesera scoase si altele puse in loc… bucati care nu se potriveau perfect si faceau ca, din loc in loc, marginile inimii sa apara zimtate. Tanarul a inceput sa rada.

“Cred ca glumesti”, a spus el. “Compara-ti inima cu a mea si vei vedea ca a mea este PERFECTA, pe cand a ta e plina de cicatrici si lacrimi.”

“Da,” a raspuns batranul, “A ta arata impecabil. Dar nu as face niciodata schimb. Vezi tu… fiecare cicatrice reprezinta o persoana careia i-am daruit iubire. Am rupt o bucata din inima si am daruit-o. Cateodata, mi-a fost inapoiata. Cei care au primit-o si-au rupt, la randul lor, o bucata din propria inima si mi-au dat-o la schimb. Acele bucati se potrivesc in locurile libere din inima mea, dar pentru ca nu sunt exacte, uneori apar colturi, margini aspre…”

“Alteori, bucatile pe care le-am rupt nu au fost inlocuite… Astfel au aparut golurile pe care le vezi. A iubi inseamna a risca. Desi aceste goluri sunt dureroase, stau deschise, amintindu-mi de sentimentele frumoase pe care le simt pentru acesti oameni… si sper ca intr-o zi sa umple acel spatiu cu o bucatica din inima lor. Acum vezi ce este adevarata frumusete? “,

Tanarul statea tacut, ascultandu-l, in timp ce lacrimile ii curgeau pe obraz. Emotionat, s-a indreptat catre batran, si-a atins inima perfecta, tanara si frumoasa, a rupt o bucata si a oferit-o acestuia. Batranul a acceptat-o, i-a gasit un loc si, din inima sa plina de cicatrici, a rupt o particica pe care a asezat-o in rana din inima tanarului.

S-a potrivit. Dar nu perfect. Au ramas niste margini zimtate.

Tanarul s-a uitat la inima sa care nu mai era perfecta, insa era mai frumoasa ca niciodata pentru ca iubirea acelui om ii patrunsese in suflet.

________________________________________________

Povestire preluata de pe blogul lui Pablo Coelho si tradusa.

Astazi este prima data. Prima data cand scriu o nota pe facebook intru totul de la mine. Fara copy paste. Pentru ca uneori sunt lucruri si oameni care merita.

Motivul? Seara trecuta am participat la o discutie deosebit de interesanta. Printre putinele valoroase din ultima vreme. O discutie la care am contribuit cate putin alaturi de Fana, Adina si l-am cunoscut si pe Alex. Am fost uimita de capacitatea  lui de a da un sens simplu si direct lucrurilor din jur. De a pune punctul pe i fara a folosi cuvinte pretentioase si citate din carti. Un om deosebit de inteligent si natural. Fara problema de a recunoaste, accepta si nu neaparat reprosa, ci mai curand corecta. Fara temeri vizibile. Fara complexe vizibile. Nu spun ca nu le are. 😉

Nu vreau sa il pup in cur si nici macar sa il “ling la subrat” cum ar zice el. Doar ca ii admir felul de a privi viata si lumea.  Incerc sa arat ca in nebunia asta de pe facebook exista si oameni capabili de a gandi, de a-ti provoca gandirea, de a-ti dovedi ca de la fiecare poti invata, de a corela lucruri in esenta evidente, ascunse doar orbilor… insa intr-un mod clar si la obiect. Fiecare a putut aduce ceva. Am ascultat si am discutat. Cu totii. Fara prea multa filosofie. Am desfacut logic lumea in bucatele pentru a reconstitui legaturi universal ignorate.

Ma gandeam de ce am inceput sa citesc cate ceva de Cioran… Ca sa aflu o parere despre viata. Nu sa ma ghidez dupa ea. Pentru ca am propria gandire. Si asta, in aceeasi masura in care nu tin cont de multe alte lucruri abstracte cand pasesc prin lume.  Imi citesc horoscopul. Ca sa ma amuz, ca sa ma uimesc. Ma uit la astrograma ca sa imi dau seama o directie, nu sa ma abandonez ei. Nu astrograma o sa imi spuna ce mananc maine sau ce oameni cunosc si accept printre prietenii mei. Pentru ca oamenii care ii cunosc sunt din multe si variate medii.

Propun sa fim mai putin abstracti si mai mult organici. Sa citim mai putin si sa gandim mai mult. Sa simtim mai mult. Ca slava Domnului de aia avem creier. Ca sa putem gandi. Nu din carti. Ci din ce traim. In urma experientelor. Si sa invatam sa apreciem oamenii din jur dupa adevaratele valori. Nu cele impuse de propriile complexe si frustrari.

Pentru cei ce inca se mai bazeaza si se mint constant cu cuvintele “totul va fi bine”. Am o noutate. E rasuflata. Un copil de cativa anisori are o idee mult mai buna despre lumea in care ne invartim…  “dar, mami, trebuie doar sa iti placa.”

Multumesc, Alex 🙂

Astazi este prima data. Prima data cand scriu o nota pe facebook intru totul de la mine. Fara copy paste. Pentru ca uneori sunt lucruri si oameni care merita.

Motivul? Seara trecuta am participat la o discutie deosebit de interesanta. Printre putinele valoroase din ultima vreme. O discutie la care am contribuit cate putin alaturi de Stefana, Adina si l-am cunoscut si pe Alex Goaga. Am fost uimita de capacitatea  lui de a da un sens simplu si direct lucrurilor din jur. De a pune punctul pe i fara a folosi cuvinte pretentioase si citate din carti. Un om deosebit de inteligent si natural. Fara problema de a recunoaste, accepta si nu neaparat reprosa, ci mai curand corecta. Fara temeri vizibile. Fara complexe vizibile. Nu spun ca nu le are. 😉

Nu vreau sa il pup in cur si nici macar sa il “ling la subrat” cum ar zice el. Doar ca ii admir felul de a privi viata si lumea.  Incerc sa arat ca in nebunia asta de pe facebook exista si oameni capabili de a gandi, de a-ti provoca gandirea, de a-ti dovedi ca de la fiecare poti invata, de a corela lucruri in esenta evidente, ascunse doar orbilor… insa intr-un mod clar si la obiect. Fiecare a putut aduce ceva. Am ascultat si am discutat. Cu totii. Fara prea multa filosofie. Am desfacut logic lumea in bucatele pentru a reconstitui legaturi universal ignorate.

Ma gandeam de ce am inceput sa citesc cate ceva de Cioran… Ca sa aflu o parere despre viata. Nu sa ma ghidez dupa ea. Pentru ca am propria gandire. Si asta, in aceeasi masura in care nu tin cont de multe alte lucruri abstracte cand pasesc prin lume.  Imi citesc horoscopul. Ca sa ma amuz, ca sa ma uimesc. Ma uit la astrograma ca sa imi dau seama o directie, nu sa ma abandonez ei. Nu astrograma o sa imi spuna ce mananc maine sau ce oameni cunosc si accept printre prietenii mei. Pentru ca oamenii care ii cunosc sunt din multe si variate medii.

Propun sa fim mai putin abstracti si mai mult organici. Sa citim mai putin si sa gandim mai mult. Sa simtim mai mult. Ca slava Domnului de aia avem creier. Ca sa putem gandi. Nu din carti. Ci din ce traim. In urma experientelor. Si sa invatam sa apreciem oamenii din jur dupa adevaratele valori. Nu cele impuse de propriile complexe si frustrari.

Pentru cei ce inca se mai bazeaza si se mint constant cu cuvintele “totul va fi bine”. Am o noutate. E rasuflata. Un copil de cativa anisori are o idee mult mai buna despre lumea in care ne invartim…  “dar, mami, trebuie doar sa iti placa.”

Multumesc Alex 🙂