Category: Din carti


Poemul XX

În noaptea asta pot scrie cele mai triste rânduri.

Pot scrie, de exemplu: “noaptea-i înstelată
şi stelele tremură albastre în depărtare”.

Vântul nopţii se răsuceşte în văzduh şi cântă.

În noaptea asta pot scrie cele mai triste rânduri.
Am iubit-o, şi, câteodată, şi ea m-a iubit.

Într-una din aceste nopţi am strâns-o în braţe.
Am sărutat-o la nesfârşit sub cerul imens.

M-a iubit, şi, câteodată, şi eu am iubit-o.
Cum aş fi putut să nu-i iubesc ochii ei mari?

În noaptea asta pot scrie cele mai triste rânduri.
Cum să mă gândesc că n-o mai am? Să simt că am pierdut-o?

Cum să ascult imensa noapte, mai imensă fără ea?
Şi rândurile cad în suflet ca roua pe izlaz.

Ce mai contează că iubirea mea n-o mai poate păstra?
Noaptea-i înstelată, şi ea nu-i lângă mine.

Asta-i tot. În depărtare cineva cântă. În depărtare…
Cu pierderea ei nu mă pot împăca.

O caut cu privirea, dorind s-o aduc mai aproape.
Inima mea o caută, dar ea nu-i lângă mine.

N-o mai iubesc, asta-i sigur, dar cum am putut-o iubi…
Vocea-mi vrea să fie vântul, să-i gâdile auzul.

A altuia. Va fi a altuia. Ca înaintea săruturilor mele.
Vocea ei, trupul ei de lumină. Ochii ei fără hotare.

N-o mai iubesc, asta-i sigur, dar poate încă o iubesc.
Iubirea e atât de scurtă, şi-atât de lungă e uitarea.

Într-una din aceste nopţi am strâns-o în braţe,
şi sufletul nu mi-e împăcat cu pierderea ei.

Chiar de-i ultima zvâcnire pentru ea,
şi acestea ultimele rânduri.

poezie de Pablo Neruda din Douăzeci de poeme de iubire şi un cântec de disperare, traducere de Ionuţ Popa

ce ai?
cand te privesc
nu aflu in tine decat doi ochi
asemenea tuturor ochilor
si o gura
pieduta printre miile de buze
pe care le-am sarutat,
un trup
aidoma tuturor trupurilor
pe care le-am cunoscut
dar care nu mi-au lasat
nici o amintire.

Se spune ca un om extrem de bogat a hotarat sa isi petreaca un weekend impreuna cu copilul sau undeva la tara, in casa unor oameni foarte saraci, pentru a-i arata acestuia ce inseamna un trai plin de lipsuri.

La intoarcere, tatal a dorit sa afle ce parere are baiatul despre scurta lor calatorie. “Ai observat cat de saraci sunt?” Intrebare la care acesta a raspuns: “Da, am observat.”

“Ei si atunci ce lectie ai invatat?”

“Lectia? Ca noi avem un caine, ei au patru… Noi avem o fantana in curte, ei… un rau fara de sfarsit. Si mai avem si lampi solare… ei au stelele! Iar gradina noastra, intr-adevar, se intinde cat vezi cu ochii, pana la marginile proprietatii. Dar ei au tot orizontul in spatele casei lor… Iti multumesc tata… Mi-ai aratat cat de saraci suntem.”

Totul depinde de lentila pe care ne-am ales-o pentru a privi viata prin ea… 😉

L-as intreba daca exista, dar evit. L-as intreba daca as vrea sa imi raspunda.

Cand eram mica si imi spuneam rugaciunea in fiecare seara, alaturi de bunica mea, nu ma intrebam daca exista sau nu. Era atat de frumos in acele clipe, iar sufletul meu atat de plin de copilarie si, implicit, de visare ca nu ii puneam la indoiala existenta. Era un duh, o prezenta imediata, prietenul invizibil, dar protector. Era cel ce ma auzea, caruia ii impartaseam fericirea mea, fara a-l intreba nimic. Nici vorba de interviu…

De la o vreme am inceput sa cresc. Sa uit de papusi, de statul pe paturica in curte, printre flori, de furatul de corcoduse si dansatul in adierea vantului. De lucrurile cu adevarat frumoase. Usor, usor am inceput sa uit si de el. Adormeam prea repede pentru a-i mai vorbi. L-am ignorat. Asa ca prietenul invizibil a plecat pe perioada nedeterminata. Sau se ascundea. Si fiindca acum i-as fi luat un interviu… am inceput sa pun intrebari. La care nu primeam raspuns. De fapt, nu primeam raspunsurile care mi le doream.

Asa, l-am transformat. Am inceput sa il consider o nevoie a umanitatii, o necesitate un CEVA care sa reprezinte speranta,de un CINEVA, optiunea simpla de a ii multumi cuiva nevazut pentru reusite sau de a-l tine acolo undeva, intr-un coltisor, pentru a-l invinui la esecuri. Pentru mine a devenit o viziune a celorlati – un confident si un dusman. Si bun si rau – pentru ei. O iluzie.

Astazi? Nu sunt atee si cu grija de a nu cadea in “pacatul” de a fi prea “bisericoasa”. Doar cred. Fiecare intamplare, mai mult sau mai putin fericita, m-a invatat sa cred. Sa cred in mai bine si mai bun. In a fi mai puternica si mai capabila. In destin si in roata vietii. Nu inseamna oare a crede atat in mine cat si in ceva superior mie? Intr-o ordine cosmica la un pas de haos? Posibil sa ma insel, dar uneori mi se pare ca Dumnezeu e cumva in noi. Prin prezenta sufletului. Pe de alta parte, nu cred ca poate fi bun sau rau. Nu e oare o existenta amorala? Nu vad cum ar putea fi pus in legatura cu bunatatea morala; dincolo de ceea ce numim uman, este cel a carui perfectiune data de ominicienta, omniprezenta si omnipotenta nu impiedica raul sau binele sa se intample. Doar vegheaza. Sau nu. Distinct, pentru realitatea fiecaruia.

Cum zicea Octavian Paler, nu există pustiu, există doar incapacitatea noastră de a umple golul în care trăim…

Interviu cu Dumnezeu – Octavian Paler

– Ai vrea să-mi iei un interviu, deci… zise Dumnezeu.
– Dacă ai timp… i-am raspuns. Dumnezeu a zâmbit.
– Timpul meu este eternitatea… Ce întrebări ai vrea să-mi pui?
– Ce te surprinde cel mai mult la oameni?
Dumnezeu mi-a răspuns:
– Faptul că se plictisesc de copilărie, se grăbesc să crească…., iar apoi tânjesc iar să fie copii; că îşi pierd sănătatea pentru a face bani……iar apoi îşi pierd banii pentru a-şi recăpăta sănătatea
Faptul că se gândesc cu teamp la viitor şi uită prezentul, iar astfel nu trăiesc nici prezentul nici viitorul;că trăiesc ca şi cum nu ar muri
niciodată şi mor ca şi cum nu ar fi trăit.
Dumnezeu mi-a luat mâna şi am stat tăcuţi un timp.
Apoi am întrebat:
– Ca părinte, care ar fi câteva dintre lecţiile de viaţă pe care ai dori să le înveţe copiii tăi?
– Să înveţe că durează doar câteva secunde să deschidă răni profunde în inima celor pe care îi iubesc… şi că durează mai mulţi ani pentru ca acestea să se vindece; să înveţe că un om bogat nu este acela care are cel mai mult, ci acela care are nevoie de cel mai puţin; să înveţe că există oameni care îi iubesc, dar pur şi simplu încă nu ştiu să-şi exprime sentimentele; să înveţe că doi oameni se pot uita la acelaşi lucru şi ca pot să-l vadă în mod diferit; să înveţe că nu este suficient să-i ierte pe ceilalţi şi că, de asemenea, trebuie să se ierte pe ei înşişi.
– Mulţumesc pentru timpul acordat… am zis umil. Ar mai fi ceva ce ai dori ca oamenii să ştie?
Dumnezeu m-a privit zâmbind şi a spus:
– Doar faptul că sunt aici, întotdeauna.

Lista! Nu, in niciun caz cu numele evreilor salvati de Schindler. Insa la fel de fericita si de “chiar se poate” prin simpla ei existenta. E lista propriei mele vieti, cu ceea ce pot eu si doar eu singura salva din si dintre toate intamplarile fugare, aparent chiar banale, din jurul meu: momente de bucurie, de curaj, uneori iresponsabilitate inspre maturizare, idealizarea si dezamagirea… tot ceea ce ma face sa traiesc, sa simt ca traiesc.  O lista partiala ce-i drept, insa plina de substrat. Cat de vie mai sunt? Am taiat usor, usor lucrurile pe care le-am facut si invatat in ultimul timp, de la simplul nonconformism in fata societatii la tendinta de a trai pasional…  Pana la urma poate fi lista oricui.  😉

___

Moare câte putin cine se transforma în sclavul obisnuintei,

urmând în fiecare zi aceleasi traiectorii;

cine nu-si schimba existenta;

cine nu risca sa construiasca ceva nou;

cine nu vorbeste cu oamenii pe care nu-i cunoaste.

Moare câte putin cine-si face din televiziune un guru.

Moare câte putin cine evita pasiunea,

cine prefera negrul pe alb si punctele pe “i” în locul unui vârtej de emotii,

acele emotii care învata ochii sa straluceasca,

oftatul sa surâda si care elibereaza sentimentele inimii.

Moare câte putin cine nu pleaca atunci când este nefericit în lucrul sau;

cine nu risca certul pentru incert pentru a-si îndeplini un vis;

cine nu-si permite macar o data în viata sa nu asculte sfaturile “responsabile”.

Moare câte putin cine nu calatoreste;

cine nu citeste;

cine nu asculta muzica;

cine nu cauta harul din el însusi.

Moare câte putin cine-si distruge dragostea; cine nu se lasa ajutat.

Moare câte putin cine-si petrece zilele plângându-si de mila si detestând ploaia care nu mai înceteaza.

Moare câte putin cine abandoneaza un proiect înainte de a-l fi început;

cine nu întreaba de frica sa nu se faca de râs

si cine nu raspunde chiar daca cunoaste întrebarea.

Evitam moartea câte putin, amintindu-ne întotdeauna ca “a fi viu” cere un efort mult mai mare decât simplul fapt de a respira.

___

Doar rabdarea cuminte ne va face sa cucerim o fericire splendida.

Totul depinde de cum o traim…

Daca va fi sa te înfierbânti, înfierbânta-te la soare.

Daca va fi sa înseli, înseala-ti stomacul.

Daca va fi sa plângi, plângi de bucurie.

Daca va fi sa minti, minte în privinta vârstei tale.

Daca va fi sa furi, fura o sarutare.

Daca va fi sa pierzi, pierde-ti frica.

Daca va fi sa simti foame, simte foame de iubire.

Daca va fi sa doresti sa fii fericit, doreste-ti în fiecare zi…

(Cine moare… o poezie de Pablo Neruda)

Într-o dimineaţă, m-am trezit singur în OM…

Aveam însă un presentiment ciudat de straniu şi străin, de nedefinit aş putea să-l gândesc, care stătea să năvălească peste mine, fără a mă nivela ori denivela pe mine, eu, singurul aflat în OM…


Nu aveam nici măcar o insinuare a sentimentului normalităţii, iar oroarea de care sufeream eu, de unul singur era poate drama fericirii lui Iov… Solitudine … strigăt sfâşiat de întunerecul din penumbra omului cu adevărat Nou al zilelor dorite care răsturnat pe-o pleoapă a Zeului agoniza, dogorind augurul, văpaia dimineţii…


Adâncul prăpastiei şi Abisul zavistiei; Răsunetul Omului şi Gâlceava Lumii; Zumzetul Femeii şi frisonul cântului din roasticul dichis în dimineţile alunecoasei ceţi pecetea de pe chipuri sfârtecate–n dorinţe pătimaşe încrustate pe suflete dospite miresmelor olive.
” (Zile şi Nopţi
în căutarea Omului Emil Cioran)

In dimineata asta m-an trezit singura, in om. Singura ca pana saptamana trecuta. Singura ca in tot ultimul an.

Insa cu un presentiment ciudat de straniu si strain. Dintr-un mare vid de lucruri marunte, nu mai eram decat eu, singura aflata în OM…

Nu era greu sa ma gasesc asa. Am baut cu un singur pahar mai mult decat un ultim pahar si a fost indeajuns. Nu mult, insa fara limita… Dincolo de sentimentul normalitatii. Prima si ultima data… Am baut in speranta ca voi uita, am baut in speranta ca voi fi diferita, am baut in speranta ca in mainile mele va sta puterea de a schimba totul. Trist insa! Dezamagita, am constatat ca apa in exces nu ajuta la mai mult decat degradarea constienta si voita a intelectului. Am baut. Nu indeajuns sa imi aud strigatele disperate ale constiintei, sa imi simt unghiile imaginatie cum zgarie apasat pe peretii camerei desenand monstri.

Si totusi, “nu aveam nici măcar o insinuare a sentimentului normalităţii”. Neantul gandirii si Incoerenta menirii, Strigatul disperat al Mumii Padurii si Vuietul austrului – toate inainte ca soarele sa decada inca o data ridicandu-se pe cer. 😉

Sursa poza