Category: De neuitat


Ca in fiecare seara te opresti pe banca in parc, ratacit printre ganduri. Cauti speranta numarand stele. Te gandesti oare unde ai ramas seara trecuta. Dar noaptea asta pare diferita.

O mana rece te atinge usor pe umar. Intorci privirea. Un cersetor amarat iti zambeste a alinare si ochii lui sclipesc. Te intorci usor, ii analizezi expresia, firisoarele vinete care ii strabat fruntea, obrajii palizi, hainele rupte si mainile murdare. Il privesti cu mila, o secunda doar…

Furia, lacrimile si tristetea sunt numai pentru cei care au renuntat…

Si ochii iti cad spre pamant. Nu ai curajul sa ii zici nimic inapoi, nimic care sa il ajute. Te cauti prin buzunare si ii dai niste bani, desi nu iti cere nimic. Ii dai – cu falsa impresie ca il ajuti pe el, dar de fapt te ajuti pe tine. Si o stii, undeva in adancul sufletului… Vrei sa iti depasesti conditia, sa te vindeci pe tine, simtindu-te mai bun, ajutand. Un secret? Nu esti nici bun, nici rau. Doar indiferent fata de conditia lui.. Cea mai ascunsa forma de egoism. Cea mai bine protejata forma de egoism – de o aparenta bunatate.

Si cum nu te poti stapani il inviti la masa la restaurant. La unul elegant… fara sa iei in considerare ca omul respectiv a avut o viata, cu bune si cu rele si ca, acum, in mizeria lui, si-a gasit linistea. El e printre cei care nu au renuntat. La sufletul lor.

Se bucura de clipa, dar simte ca nu se incadreaza in peisaj. Pentru ca TU il faci sa se simta asa. Buzele se dezlipesc si tot ce esti capabil sa zici este: “Stiu cat ai suferit… ma bucur ca sunt EU cel care te poate face fericit. Amintirea asta o sa te ajute atunci cand…”  El nu sufera, TU esti cel care sufera. Daruindu-i pentru o clipa ce nu poate avea o eternitate, il faci sa sufere. Din acelasi egoism mascat. Din dorinta de a te simti TU capabil ca, in suferinta TA, mai poti ajuta. Te vindeci PE TINE facandu-l pe el sa ravneasca la ce, in cateva ore, va pierde. Nu te gandesti ca seara urmatoare va sta cu nasul lipit de geamul rece al restaurantului, privind cu tristete, in urma, la ceea ce a gustat in seara precedenta. Il dezechilibrezi pe omul care incerca sa iti dea echilibru.

Bunatatea pura, fara interes, e rara. Si cand e, nu neaparat nesincera, ci pornita din propriile frustrari, nu ajuta niciuna din parti. Uneori, a ignora suferinta care nu o poti curma, e un serviciu, nu un act de rautate. Uneori, a fi bun cu cineva, pur si simplu, nu il ajuta.

Dupa un anumit timp,
omul invata sa perceapa diferenta
subtila intre a sustine o mana
si a inlantui un suflet,
si invata ca amorul nu inseamna a te culca cu cineva
si ca a avea pe cineva alaturi nu e sinonim cu starea de siguranta,
si asa, omul incepe sa invete…
ca saruturile nu sunt contracte
si cadourile nu sunt promisiuni,
si asa omul incepe sa-si accepte caderile cu capul sus si ochii larg deschisi,
si invata sa-si construiasca toate drumurile
bazate in astazi si acum,
pentru ca terenul lui ‘ maine ‘
este prea nesigur pentru a face planuri …
si viitorul are mai mereu o multime de variante care se opresc insa la jumatatea drumului.

Si dupa un timp, omul invata ca daca e prea mult,
pana si caldura cea datatoare de viata a soarelui, arde si calcineaza.
Asa ca incepe sa-si planteze propria gradina
si-si impodobeste propriul suflet,
in loc sa mai astepte ca altcineva sa-I aduca flori,
si invata ca intradevar poate suporta,
ca intradevar are forta,
ca intradevar e valoros,
si omul invata si invata …
si cu fiecare zi invata.

Cu timpul inveti ca a sta alaturi de
cineva pentru ca iti ofera un viitor bun,
inseamna ca mai devreme sau mai tarziu vei vrea sa te intorci la trecut.

Cu timpul intelegi ca doar cel care e capabil sa te iubeasca cu
defectele tale,
fara a pretinde sa te schimbe,
iti poate aduce toata fericirea pe care ti-o doresti.
Iti dai seama cu timpul ca daca esti alaturi de aceasta persoana doar
pentru a-ti intovarasi singuratatea,
in mod inexorabil vei ajunge sa nu mai vrei sa o vezi.

Ajungi cu timpul sa intelegi ca adevaratii prieteni sunt numarati,
si ca cel care nu lupta pentru ei,
mai devreme sau mai tarziu se va vedea inconjurat doar de false
prietenii.

Cu timpul inveti ca vorbele spuse intr-un moment de manie,
pot continua tot restul vietii sa faca rau celui ranit.

Cu timpul inveti ca a scuza e ceva ce poate face oricine,
dar ca a ierta, asta doar sufletele cu adevarat mari o pot face.

Cu timpul intelegi ca daca ai ranit grav un prieten,
e foarte probabil ca niciodata prietenia lui nu va mai fi la aceeasi intensitate.

Cu timpul iti dai seama ca desi
poti fi fericit cu prietenii tai,
intr-o buna zi vei plange
dupa cei pe care i-ai lasat sa plece.

Cu timpul iti dai seama ca fiecare experienta traita alaturi de fiecare fiinta,
nu se va mai repeta niciodata.

Cu timpul iti dai seama ca cel care umileste sau dispretuieste o fiinta umana,
mai devreme sau mai tarziu va suferi aceleasi
umilinte si dispret, dar multiplicate, ridicate la patrat.

Cu timpul inveti ca grabind sau fortand lucrurile sa se petreaca,
asta va determina ca in final,
ele nu vor mai fi asa cum sperai.

Cu timpul iti dai seama ca in realitate,
cel mai bine nu era viitorul,
ci momentul pe care-l traiai exact in acel moment.

Cu timpul vei vedea ca desi te simti fericit cu cei care-ti sunt
imprejur,
iti vor lipsi teribil cei care mai ieri erau cu tine
si acum s-au dus si nu mai sunt…

Cu timpul vei invata ca incercand sa ierti sau sa ceri iertare,
sa spui ca iubesti, sa spui ca ti-e dor,
sa spui ca ai nevoie,
sa spui ca vrei sa fii prieten,
dinaintea unui mormant,
nu mai are nici un sens.

Dar din pacate,
toate se invata doar cu timpul…

_

Am primit-o acum doi ani de la un prieten foarte drag mie. Si abia dupa doi ani am fost pregatita sa o dau mai departe. Pentru ca abia dupa doi ani am reusit sa inteleg… macar partial, ce vroia sa spuna. Doi ani in care parca am comprimat zece din realitatea celorlalti.

A fost acum zece ani. Eram poate prea tanara si nestiutoare, putin speriata, ca de fiecare data, in fata noului, insa parintii mei s-au hotarat, cu curaj, sa ma initieze in lumea lor. “Niciodata nu este rau sa incerci… macar o data.” Nu mi-a luat mult sa ma las convinsa. M-am conformat conceptiei lor. Simteam nevoia de a-mi crea o noua realitate, sa dau nastere unei noi existente, sa respir un altfel de aer… Iluzie, magie, extravaganta, o senzatie unica de eliberare. Pana la urma, din ce auzisem era chiar interesant, iar alta modalitate de a ajunge ACOLO* nu parea sa existe.

Toate celelalte variante pareau mult prea periculoase.

Primii pasi au fost destul de usori. Pana in clipa in care mintea mea a prins viteza. Si corpul a ramas nemiscat. Imi simteam capul greu si spatele impins in scaun cu putere. Presiune. Adrenalina. Entuziasm. O placere stranie imi umplea sufletul in timp ce o durere usoara imi cobora lent de la urechi spre gat. Ochii urmareau agitati luminile care se pierdeau din ce in ce mai mult intr-un joc de culori in puterea noptii. Aproape ca nu mai puteam gandi. Pamantul fugea de sub mine. La numai cateva minute, nu am mai simtit nimic – eram libera, deasupra norilor. Dupa ore si ore, am inceput sa pic. Capul devenise usor, plutea, incercand parca sa se rupa de corpul greu care se grabea sa revina la sol impins de gravitatie. Un gol in stomac. Ce senzatie. La sfarsit, un ropot de aplauze. Nu mi se parea. Am aplaudat si eu. Si mie imi placuse. Stiam ca voi incerca si a doua oara**…

Nota: Chiar este vorba de un zbor cu avionul. Si atat. Asa cum acum 25 de ani m-au invatat sa merg, parintii mei mi-au aratat si primii pasi catre aeroport. Mi-au dat posibilitatea de a cunoaste lumi noi. Nu fumez, nu bag in vena, nu trag pe nas… poate doar aer si din cand iluzii. In rest, traiesc stari reale, de bine, din cele mai mici lucruri. Sper ca primul tau zbor, Dragos, sa fie la fel de interesant. Si minunat.

” Abu Dhabi, Emiratele Arabe Unite 🙂

** La al doilea zbor, pilotul s-a nimerit a fi ceva mai lipsit de experienta. Aplauzele de la sfarsit au fost mult, mult mai puternice. Nu pareau sa spuna multumesc, ci, mai curand, ca toti ne bucuram – scapasem cu viata. 😛

“Pour gagner ce jeu, il faut une jolie boĂźte, une jolie copine, et le reste on s’en fout…”

Inchid ochii, insa numai pe jumatate… Cat sa pot sa imi aduc aminte, dar indeajuns cat sa nu ma mai rup niciodata de prezent. A fost un an nebun, un an in care am trecut treptat, rapid si fara capacitatea de spune STOP de la razele arzatoare ale soarelui, la flacarile infernului. Se spune ca in viata te indragostesti de multe ori, dar de iubit iubesti numai o data sau poate niciodata. Iubire? Poate. Daca nu… doar o dragoste nebuna, deliranta, in care nu ma puteam controla, in care niciunul din noi nu suporta binele sau raul celuilalt. De la sublim la chin obsesiv.

L-am reintalnit dupa aproape sapte ani, ani in care ii dusesem dorul fara sa stiu. Dusesem dorul unui copil plin de viata. Am asteptat un adult si m-am lovit de acelasi copil care se ascunsese de lume. M-am aruncat cu disperare crezand ca nu mai exista nimic fara el, fara omul nu cel mai aproape de perfectiune… ci pentru omul cu un suflet minunat. Am simtit la cote maxime ca traiesc. Am incercat sa o termin cand ne era extrem de bine impreuna. Imi era prea teama de viitor si uneori prea greu sa ma rup de trecut. A incercat sa o termine cand ne era inca bine. Nu ne potriveam. Sau, dimpotriva, uneori eram unul ca imaginea celuilalt in oglinda. Apoi sentimentul ce ne unea s-a transformat intr-un sir nesfarsit de sfarsituri, pana la epuizare.

M-am lovit de tristete, de durere, de boala. Stari ale mele, ale lui. De un suflet care nu cauta decat sa sufere. O minte deosebita indreptata tragic spre partile atat de consumatoare de nervi ale realitatii. Voit. Simteam un amestec de iubire si mila. Eram bucuroasa in tristete, imi era frica sa am curaj. Sa ne ajut, indepartandu-ma. O insulta, banuieli si suspiciuni, zgarieturi indreptate direct catre suflet. Ca o arsura de tigara pe care aproape ca nu as fi simtit-o. Zicea ca mint. Credea ca mint. Ajunsesem eu insami sa cred ca mint. Pana in clipa in care am inceput sa mint in incercarea de a concura adevarul care oricum ma ranea. Am inceput sa recunosc lucruri pe care nu le facusem, dandu-i dreptate cand nu avea dreptate. Si totusi nu vroiam sa il las singur. Si, totodata, refuzam sa raman fara el. Ma gonea si ma intorceam. Uneori ma sufoca cu gelozie si o rautate stranie, plecam si ma intorceam ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Alteori il sufocam cu gelozie si nebunie din disperarea ca l-as putea pierde. De multe ori ma duceam acasa noaptea tarziu, plangand. A doua zi ma suna si ma intorceam, ca de obicei, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Erau momente in care il iubeam enorm. Si erau momente in care il detestam. Si el pe mine. Eram dependenta. Dependenta de momentele in care ma iubea. Dependenta de momentele in care ma ura. Si invers. Ma consumam si totusi o fericire stranie imi umplea sufletul. Desi constransa, ma simteam libera. Ca un vampir caruia ii place gustul, mirosul si culoarea extravaganta a sangelui. Am cautat mai bine. Dar orice bine am fi gasit, nu compensa. Trebuia sa traim totul pana la dramatic. Era un joc. “Un jeu de crĂ©tin ? Peut-ĂȘtre bien, mais c’était notre jeu !” Eram amandoi dependenti de o dragoste bolnava. O atractie fatala, plina de mangaieri si saruturi, suparare si tristete, si totusi, o caldura deosebita, niciodata consumata. O atractie care ne indeparta monotonia… “Alors c’est ça ĂȘtre adulte, avoir un compteur qui affiche 210 et ne jamais dĂ©passer le 60 ?” Ne cautam unul pe celalalt si ne indepartam unul pe celalalt.

Uitasem ce era viata mea. Uitasem de facultate, de prieteni, de munca… totul pentru a petrece timp cu el. Totul in speranta ca va fi cel pentru care ma pierdusem. Dar si el pierduse. Increderea. Uneori ma gandesc ca nici nu era capabil de a iubi altfel de cat m-a iubit. Sau decat l-am iubit. O iubire ca o furtuna. Ca o gutuie al carei gust imi displace, dar mirosul minunat si culoarea parca rupta din soare ma atrag orbeste. Mai, mai, sa ating fundul piscinei, vorbind metaforic. Insa trei fiinte minunate m-au ridicat inapoi la suprafata si m-au facut sa respir. Multumesc lui Dumnezeu pentru prietenii care mi i-a dat. Ce stiu e ca niciodata nu ma voi mai cobori atat de adanc pentru niciun sentiment, nu voi mai transforma emotii in obsesii. Si tot ce sper pentru el este sa gaseasca acea iubire care sa il faca fericit. Sa gaseasca acea iubire unica. Acea iubire capabila sa il transforme inapoi in omul minunat care il stiam. Si care va ramane mereu intr-un coltisor al sufletului meu.

Ultima data am plecat fara a ma uita inapoi. Am uitat cine este, unde locuieste… Am uitat tot. Sperand la mai bine. Si a sunat telefonul. O tabara de restaurare in Alba Iulia. M-a salvat. 🙂

Lectii?

  • O iubire sadica, masochista, plina de gelozie si dramatism iti poate aduce fericire… o vreme… si nu pleaca niciodata fara a lasa ceva in urma.
  • Lumea in care traim are nevoie de mai mult decat o simpla superficialitate –  aceea a dramelor existentiale, cotidiene –  a te cufunda in realitate inseamna a te pierde si a pierde; lumea are nevoie de spiritualitate si credinta, de pasiune si putere de a razbi. De incredere in sine.
  • Cea mai mare greseala e sa omori o dragoste cu o alta. Trebuie sa astepti sa iti patrunda in suflet, nu sa te arunci.

Nu regret nimic pentru ca am trait filmul vietii mele, fara teama de a spune love me if you dare.

“C’est comme ça qu’on a gagnĂ© la partie. Ensemble. Heureux. Et lĂ , au fond du bĂ©ton, on a enfin partagĂ© notre rĂȘve d’enfant : le rĂȘve d’un amour sans fin…”

Sentimentul acela de libertate, de visare, langa el, nu s-a terminat, doar a ramas in trecut, acolo unde ii este locul. Ca o amintire dulce-amara…. Si acum sa ne intoarcem la arhitectura, jucarii usb, produse chimice, la munca si la viata, la iubire si la clipe de fericire. La povesti cu alti oameni. 🙂

Era plin de amintiri. Parintii mei l-au primit cand s-au casatorit; mami m-a leganat in el, an de an, in timp ce ne uitam la luminitele din pomul de Craciun si imi canta Silent Night; de nenumarate ori m-am batut cu fratele meu care sa il “locuiasca” mai mult; s-a plimbat prin tot apartamentul pana ce a ajuns in fata computerului. Pana ieri. Astazi, un scaun modern, moale, din piele, rotativ, cu bratele argintii, s-a asezat cu incapatanare in locul lui.

Nu stie sa legene, nu pastreaza amintiri atat de dragi. Insa e capabil. Capabil pentru a rezista in timp, de a face fata cotidianului. Balansoarul din lemn vechi, scartaind a vremuri trecute, a sentimente frumoase oferea un prezent trist. Am sperat ca visand, ca uitandu-ma la el, incercand sa il lipesc cu propriile-mi maini, sa il lacuiesc atent, va determina intr-un sfarsit revenirea lui… Incapabila in a opri degradarea, am luat hotararea… Oricat de frumos mi s-ar fi parut, oricat de mult l-as fi iubit, si ca obiect fara suflet, oricat de putin ar fi inteles el acest sentiment, cerea schimbarea. Ca o iubire stricata, ireparabila.

Cand eram mica si ma loveam de ceva, de o masa sau de un scaun, bateam acel ceva, suparata, ca si cum nu eu as fi fost de vina…. Bunica imi zicea ca toate lucrurile au un suflet si sa nu mai dau in ele. Poate si balansoarul avea un suflet…

Insa, totul trece odata cu timpul…. Ceea ce putem face este sa dam drumul, sa dam drumul cu adevarat. Scapand de unele amintiri inseamna, uneori, a face loc altor amintiri care sa le ia locul celorlalte. Cu putin noroc, poate mai frumoase…

Sursa poza