Category: Calatorind


O valiza

Intr-o singura valiza imi incapeau hainutele cand eram mica… Bunica-mea mi le tinea grupate pe toate intr-o valiza plata cam de 50/70cm, cu exterior maro, usor decojit de vreme, si captusita la interior cu un carton in patratele verzi, asezata discret sub patutul meu. O valiza probabil de pe vremea bunicii ei, cu o inchizatoare care nu mai parea sa fi fost vreodata functionala, incapabila sa mai ascunda povestea rochiilor de epoca si a trasurilor trase de cai. Asa ca… eram mereu gata de plecare. Insa cand ne pregateam de o excursie prelungita la mare sau la munte, lucrusoarele mele treceau tiptil din antica valiza, incastrata parca in parchet, in cea a ei – poreclita “Bibitza” – valiza, nu bunica. Abia acum imi dau seama ca a mea era “no name”. 😛

Cand am venit in Bucuresti, acum 7 ani, am venit tot cu o valiza. Alta (cea veche disparuse ca prin magie). Nu cu prea multe haine. Atarna mai greu frica de necunoscut decat ceea ce urma sa o ascunda. In timp, valiza a devenit rucsac… Un rucsac care in ciuda trecerii timpului a rezistat incredibil. Ca un tovaras fidel, de nedespartit, care nu are prea multe alegeri in afara de aceea de a se supune scopurilor in care a fost creat, dar, in acelasi timp, de a se bucura ca isi indeplineste aceste scopuri – rezistand. L-am purtat peste tot prin calatorii. El si cu mine am vazut atatea tari, atatea locuri frumoase. Atatea… Incat, atunci cand ma uit la el, mi-e dor sa ma urc in avion si sa plec cu o alta destinatie care sa nu se numeasca Emirate. Emiratele sunt deja acasa, nu mai sunt o aventura necunoscuta. Ma gandeam ca ar fi asa frumos sa am cu cine calatori din nou. Pana mi-am dat seama ca, in clipele astea, nu ar constitui deloc o evolutie, ci o involutie, o actiune negandita, contrara luptei mele de supravietuire si anti-dependenta de ceilalti, pe care am dus-o din greu in ultima vreme.

Nu imi pare rau ca deocamdata sunt in stand by. Am trecut de etapa in care statul pe loc ma sufoca… Pentru ca acum invat sa fiu eu, sa ma acomodez eu cu mine. Sper sa si reusesc.

Cu toate astea in fiecare zi ma uit la biletele de avion spre diverse destinatii, visand. Da, mi-as dori o valiza noua si, mai ales, curajul de a porni din nou intr-o calatorie. Primul loc in care as merge? Egipt… Apoi poate India, Thailanda si Nepal. Singura, de preferinta. Da stiu, sunt nebuna… :))

Non Stop

Stradute vechi, inghesuite, pline de istorie. Ascunse. Oare cati oameni indragostiti, tinandu-se bucurosi de mana, s-au plimbat pe aici? Oare in cate vitrine, uitate si uitand de timp, s-au oglindit?

Undeva. In Sibiu. La numarul 13. Parca facut. Parca te indeamna sa bati in geam si sa afli povestea. Daca mai exista cineva sa o spuna…

Back home

In unul din locurile pe care le consider acasa. Am umblat si am tot umblat. Indeajuns de mult cat sa stau departe. De tot ceea ce ma tine aproape. Obsedant. Nu ma pot apropia de nimeni. Si limpede imi e ca m-am certat involuntar cu toata lumea. Ca apoi sa ma impac la fel de bine cu toata lumea. Oameni ciudati peste tot. Inclusiv eu. Trebuie sa ma invat sa fiu mai toleranta.

De mai bine de o luna si jumatate calatoresc. Pe unde apuc. Pe unde ma duce viata. De la Satu Mare la Bucuresti, de la Bucuresti la Alba Iulia, din Alba Iulia in Bucuresti, din Bucuresti in Abu Dhabi din Abu Dhabi la Liwa si inapoi la Abu Dhabi. Din Abu Dhabi la Bucuresti, din Bucuresti la Turda si la Arad. Apoi la Craiova. Si tot asa. Peste o luna poate plec in Egipt. Si apoi cine stie…

Am vazut cetatea Soimus , biserica Maria Radna, castrele romane din Orastie, muzeul de istorie din Sibiu si muzeul din Aiud si multe altele – toate de afara din pacate. 🙂 Dar chiar si asa mi-ar fi placut sa le impart cu cineva. Acum sunt in pauza. Pauza de de toate.

Important e ca astaseara ma simt acasa. Imi era dor…

La limita dintre soarele cald de toamna si ploile triste…

Pentru prima data in viata am adunat nuci. 😀 Am dat cu un bat in ele. Ca un copil tampit. Ma uitam in sus, cu soarele in ochi, incercand sa le gasesc cu privirea printre crengi. Si in acelasi timp… cu picioarele in urzici. Mai, mai sa cad in fund. Fara sa imi pese. 😛 Pentru o zi m-am simtit copil din nou. Poate un copil care nu am fost niciodata. Am scuturat batranul nuc, am cules struguri si am mirosit floricele.

La niste prieteni la tara. Impreuna cu parintii mei. Cum nu am fost de mult timp impreuna.

Asa cum eram ieri, cum sunt azi si cum speeeeeeeer sa fiu si maine… CU BAGAJELE PRIN LUME :)) Nu ma vad altfel…