Bate autobuzele, nemuritor si rece, recitand profund, cu intonatie, Luceafarul. De ani de zile. Povestea lui? O carte gasita cand se muta… schimba canalul in care locuise. O carte care i-a cucerit spiritul si memoria. Si cucereste de la un timp buzunarele calatorului bucurestean. 🙂

Il ascult usor, pe sarite, pierzandu-ma parca in amintiri de demult… 🙂

A fost odata ca-n povesti
A fost ca niciodata,
Din rude mari împaratesti,
O prea frumoasa fata.

Si era una la parinti
Si mândra-n toate cele,
Cum e Fecioara între sfinti
Si luna între stele.

Din umbra falnicelor bolti
Ea pasul si-l îndreapta
Lânga fereastra, unde-n colt
Luceafarul asteapta.

———————

Si cât de viu s-aprinde el
ĂŽn orisicare sara,
Spre umbra negrului castel
Când ea o sa-i apara.

———————

Ea îl privea cu un surâs,
El tremura-n oglinda,
Caci o urma adânc în vis
De suflet sa se prinda.

Luceafarul, de Mihai Eminescu