Archive for March, 2011


De multe ori, noi, femeile, ne imaginam barbatul ideal. Il schitam in minte, cu mai mult sau mai putin talent la desen: cum ar trebui sa arate, cum ar trebui sa se imbrace, cum ar trebui sa vorbeasca; daca se poate, sa fie cel mai amuzant, cel mai inteligent, cel mai… Il tragem de un fir de par sa il facem mai inalt, ii coloram parul cu un creion invizibil si ii stergem cosurile cu o gume lipsita de materialitate. Ne gandim la toate. (Unii dintre ei tot la toate se gandesc – dar asta e un alt subiect :D). Problema NOASTRA de baza e ca mai niciodata nu portretizam femeia ideala… Si nu ma refer la femeia ideala din capul LOR, sau la femeia ideala aia cu care ne batem noi si ne tragem de par si ne lasam urme de gheare pe fata pentru ca nu suntem sigure si increzatoare in propriile forte. Nu, nici gand. Ma refer la femeia ideala din interiorul nostru. Cea pe care ne-o dorim noi de la noi. Dar suntem atat de preocupate sa il gasim pe EL, incat uitam ca ea exista.

Dupa o relatie minunata, de foarte multi ani, dar care isi atinsese limitele (prin prisma interdepentei exacerbate), doua mari iubiri (a se traduce “neimplinite”) si, ca punct culminant, o agatare disperata de inspaimantatoarea fraza “nu vreau sa raman singura”, dupa ani de stabilitate si dupa luni de extrema fericire si, in aceeasi masura, extrema depresie, am renuntat sa mai caut cu salbaticie barbatul ideal. Si am inceput cautarea femeii din mine.

“patru picioare bine infipte in pamant pentru echilibru, capacitatea de a gandi mai putin cu capul si de a simti mai mult cu inima…”

Am experimentat tot ce mi-am interzis 25 de ani, pentru ca refuzam sa cred ca exista. Sau poate pentru ca nu ma interesau. De la sentimente stranii la experiente “transcedentale”. Le-am lasat la o parte pe robotica nedespartita de calculator, pe studenta stresata de proiectele de la facultate si pe disperata care nu putea trai fara un barbat langa ea si mi-am luat cateva luni… de placere pura.

Am incercat rochii rosii (lungi, medii, scurte), unghii colorate, de la verde la portocaliu, bratari de piele si bijuterii amuzante din fimo. Cursuri peste cursuri de autodezvoltare, filosofie sau business. Am deschis dupa multa, multa vreme o carte si nu m-am mai putut opri din citit. Am inceput sa imi arunc banii pe carti din ce in ce mai neobisnuite in cautarea unor explicatii. Si, desi suna ciudat, acum rasfoiesc Atlasul Universului. 😛 Cheltuielile au continuat la bucatarie. Mi-am luat un aragaz nou, masina de paine, storcatoare de fructe si am invatat sa gatesc. Am aflat chiar si unde este localizata piata. Dupa ce am trecut hotarata la vegetarianism. Si nu pentru ca mi-e mila “de puiul de la pachet de pe raftul de la mall-ul de la marginea orasului care vine de la taiat de la abatorul de la”… (desi suna trist, pentru mine, puiul ala de gaina s-a nascut la pachet). Ci pentru ca, fizic, ma simt mai usoara. Au disparut crizele de fiere si durerile de stomac. In plus, am descoperit alimente care nici nu stiam ca pot exista la mine in farfurie, ca brocoli sau gulie. Am cumparat condimente peste condimente sa pot testa arome si gusturi. Am completat noul stil de a ma hrani cu gimnastica zilnica sau cel putin o ora de mers pe jos. Si am facut pasul urias de a intra intr-o biserica intrebandu-ma daca Dumnezeu exista… raspunsul ramane la latitudinea fiecareia/fiecaruia. Eu simt ca exista iubire, liniste si impacare. Mi-am regasit familia si mi-am reales prietenii, sau ei si-au reconsiderat atitudinile fata de mine apropiindu-se sau, dimpotriva, departandu-se. Si, oricum ar fi fost, asa a trebuit sa fie.

Nu stiu ce cauta restul. Dar femeia ideala pe care o caut, si am o viata intreaga la dispozitie pentru asta.. exprima putere, curaj, sinceritate, frumusete, sexualitate, siguranta pentru sine si pentru ceilalti, este zambitoare, increzatoare, interesata de tot ce se intampla in jur si de sursa intamplarilor. Dar mai ales… calma. In echilibru. Femeia care are sentimente pentru ceilalti, dar care nu se uita pe sine. Care nu se indragosteste, ci iubeste. Din toata inima. Care se implineste si il ajuta pe cel iubit sa isi indeplineasca ceea ce viseaza, sa isi atinga potentialul. Nu pentru ca o tiganca batrana a citit in zatul de la cafea ca asa trebuie. Nu pentru ca lumea isi da cu parerea ce e bine sau rau, dupa propria lor viziune, ca o imagine reflectata intr-o oglinda sparta. Sper sa o cuceresc vreodata… Si ultimele luni mi-au dovedit ca pot! Toate putem. 😛

Pentru matrimoniale: Caut barbat… puternic! Si atat. 😉

Si daca toti cocalarii are… eu de ce nu as avea?” :))) Traiasca inUTILA si nesfarsita arta a numerelor personalizate!


(Da, ma cheama si Irina :D)

“Aceste placi sunt in marea lor majoritate de divertisment, exemplu placi care se pot face cadou persoanei iubite cu ocazia trecerii cu succes a examenului de conducere auto,placi pentru bebelusi (se scrie numele copilului iar in stanga se pune steagul tarii si in dreapta data nasterii” *** – Deci! Nu am steagul si data nasterii. Oameni rai! 🙁

L-as pune si eu in geam la masina – numai ca nu am (masina, de geam fac oricand rost!); dar promit sa iau placuta la subrat in RATB. 😀

*** Pentru cei ce doresc sa isi oropseasca persoanele dragi cu “numele… pe toate gardurile” gasiti destule aici: aici.

E aproape 4 si jumatate dimineata. Am avut de tradus un text pentru un concurs de arhitectura… Sper sa fie cu noroc pentru cine a avut nevoie de el pentru ca am rezistat eroic pana la ora asta. 🙂

Dar acum e acum. Sunt terminata de oboseala. Si, totusi, nu pot dormi. Pentru ca EA doarme la mine la usa, ca de obicei. O aud cateodata seara cum misca, cum se intoarce de pe o parte de alta, cum se loveste de usa balconului exterior, iar dimineata dispare. Ca si cand rasaritul ar curata toata tristetea de pe hol. De multe ori m-am intrebat daca e reala… Poate e doar o fantoma care vrea sa ma sperie, dar care la randul ei e speriata de mine si, in loc sa imi treaca pragul casei, se aseaza pe covor si sforaie prelung si obosit. Candva simteam foarte apsatoare prezenta femeii care si-a gasit adapost pe timp de noapte, la usa mea. Ea si cu Snoopy! La un etaj, nici prea jos, nici foarte sus, al unui bloc din centrul Bucurestiului, cu interfoane peste interfoane si camere de luat vederi mai multe ca la BCR.

Acum nu cred ca mai este asa. Pentru ca am analizat situatiile. A mea si a ei. Eu stau in pat, acoperita cu o plapumita de la ikea si cu un calorifer care, desi abia mai da caldura… o da totusi. Ea zace in singurele haine pe care le are, in curent, pe cimentul rece. Pentru ca se aude vantul cum bate furios pe sub usi. Daca ei nu ii e frica de toate viata ei, cum ar putea sa imi fie mie frica de ea? In loc de perna si peste perna am urechea moale a unui soricel urias de plus, iar ea covorul meu aspru de la usa… pe care nu imi amintesc sa il fi curatat vreodata, nici iarna asta, nici iarna trecuta, nici dupa ea, nici pentru ea. Am auzit-o mai devreme cum incerca sa imi demonteze pragul pentru un strop de lumina. Daca sun la politie (pentru ca politia oricum e destul de obisnuita sa vina aici la ce vecini paranoici am) la ce ar folosi? E destul de amarata si asa. Si oricum, in 3 ore maxim, soarele va incepe sa isi arunce razele catre blocul asta vechi si ea se va evapora, ca de fiecare data.

Nu pot sa nu ma simt fericita si recunoscatoare ca sunt cine sunt, ca sunt cum sunt. Norocoasa. De azi, e oficial, primavara. Schimbare, regenerare, acceptare (ca sunt si oameni care au motive reale sa fie nefericiti). Noapte buna, Bucuresti! Si o dimineata frumoasa, iti doresc…

O valiza

Intr-o singura valiza imi incapeau hainutele cand eram mica… Bunica-mea mi le tinea grupate pe toate intr-o valiza plata cam de 50/70cm, cu exterior maro, usor decojit de vreme, si captusita la interior cu un carton in patratele verzi, asezata discret sub patutul meu. O valiza probabil de pe vremea bunicii ei, cu o inchizatoare care nu mai parea sa fi fost vreodata functionala, incapabila sa mai ascunda povestea rochiilor de epoca si a trasurilor trase de cai. Asa ca… eram mereu gata de plecare. Insa cand ne pregateam de o excursie prelungita la mare sau la munte, lucrusoarele mele treceau tiptil din antica valiza, incastrata parca in parchet, in cea a ei – poreclita “Bibitza” – valiza, nu bunica. Abia acum imi dau seama ca a mea era “no name”. 😛

Cand am venit in Bucuresti, acum 7 ani, am venit tot cu o valiza. Alta (cea veche disparuse ca prin magie). Nu cu prea multe haine. Atarna mai greu frica de necunoscut decat ceea ce urma sa o ascunda. In timp, valiza a devenit rucsac… Un rucsac care in ciuda trecerii timpului a rezistat incredibil. Ca un tovaras fidel, de nedespartit, care nu are prea multe alegeri in afara de aceea de a se supune scopurilor in care a fost creat, dar, in acelasi timp, de a se bucura ca isi indeplineste aceste scopuri – rezistand. L-am purtat peste tot prin calatorii. El si cu mine am vazut atatea tari, atatea locuri frumoase. Atatea… Incat, atunci cand ma uit la el, mi-e dor sa ma urc in avion si sa plec cu o alta destinatie care sa nu se numeasca Emirate. Emiratele sunt deja acasa, nu mai sunt o aventura necunoscuta. Ma gandeam ca ar fi asa frumos sa am cu cine calatori din nou. Pana mi-am dat seama ca, in clipele astea, nu ar constitui deloc o evolutie, ci o involutie, o actiune negandita, contrara luptei mele de supravietuire si anti-dependenta de ceilalti, pe care am dus-o din greu in ultima vreme.

Nu imi pare rau ca deocamdata sunt in stand by. Am trecut de etapa in care statul pe loc ma sufoca… Pentru ca acum invat sa fiu eu, sa ma acomodez eu cu mine. Sper sa si reusesc.

Cu toate astea in fiecare zi ma uit la biletele de avion spre diverse destinatii, visand. Da, mi-as dori o valiza noua si, mai ales, curajul de a porni din nou intr-o calatorie. Primul loc in care as merge? Egipt… Apoi poate India, Thailanda si Nepal. Singura, de preferinta. Da stiu, sunt nebuna… :))

si plina de mister…

To the sweetest spirit,
To the dreamer heart…

Earth teach me to forget myself as melted snow forgets its life.
Earth teach me resignation as the leaves which die in the fall.
Earth teach me courage as the tree which stands all alone.
Earth teach me regeneration as the seed which rises in the spring.

William Alexander

_________

Pentru prima data, dupa multi ani, vremea nu m-a incurajat sa ies din casa de 1 martie. M-am trezit insa zambind. Si daruind zambete. Si cate o bucatica din suflet cui si-a dorit.

Am impartasit trairi si credinte profunde. Am ras. Am primit floricele, poze cu floricele, am revazut niste floricele presate primite acum 2 ani. Mi s-au facut urari de iubire, fericire si bani. Mi s-au daruit pupicuri din inima si ganduri din inima.

Mi-a fost oferit ajutor la proiectul de diploma. Mi-am cautat bilet de avion pentru Roma. Am dat some feedback cu o pizza delicioasa. Si, cel mai frumos, am vandut tricouri si sepcute cu un martisor adorabil pe ele… :))

A fost o zi plina. That’s the spirit!!! 😛