„Omul este un zeu căzut care-şi aminteşte de ceruri“. Lamartine

Un zeu coborat in materie si, in acelasi timp, un zeu in formare. In plina evolutie. Fiinta care se zbate in probleme cotidiene si aproape imperceptibil se catara pe un drum creat, la fiecare pas, din capacitatea sa magica de a iubi, de a darui asumandu-si urmarile, fara a depinde de principiul actiune si reactiune si bucurandu-se de misterul lumii. Cand esueaza, isi pastreaza simpla conditie de om, de individ atarnat intre idealuri “imposibil de atins” si concepte false de bine si rau. Pentru ca se spune ca in natura exista numai bine si mai putin bine, ceea ce transfigureaza raul intr-o plasmuire contextuala. Care ne orbeste.

Suna putin ezoteric. Putin dincolo de realitatea concreta. Dar poate capata totodata veleitati simbolice. Daca facem o mica disectie pe suflet cu totii ne dorim un pic mai mult, un pic mai frumos, insa ne complacem in nefericirea inventata, a noastra si a celorlalti. De aceea, am pornit sa scriu articolul, cu putine dubii, cautand o forma prin care sa nu ma contrazic si prin care sa nu contrazic pe nimeni. Mai mult decat greu. Aproape imposibil.

Acum cateva saptamani stateam in fata unor markere asezate pe o masa, alaturi de cativa prieteni. Si cineva incerca sa ne explice diferenta intre cele doua ipostaze ale iubirii in filosofia lui Plotin. Venus Urania si Venus Pandemus nu spun nimic in anumite cazuri. Iubirea divina si cea umana ar fi probabil citite cu zambetul pe buze de cei ce nu cred in Dumnezeu. Insa religia rupta de canoane este, in esenta, a crede in ceva, nu neaparat in Dumnezeu. Sau nu? Am putea traduce divin ca… a trata oamenii din jur cu vointa buna, fara diferente.

Am fost pusi sa alegem. Sa aleg. Un singur marker care imi place… L-as fi ales pe cel galben pentru ca nu il baga nimeni in seama sau poate pe cel rosu pentru ca rosu e culoarea atribuita femininului. Sau poate cel verde… Dar daca m-as plictisi la un moment dat de el? Nu imi placeau neaparat toate markerele, insa numeroase motive si temeri, responsabilitatea alegerii facute, ma faceau sa gandesc si sa ma razgandesc. Ignoram nu numai conceptul de frumusete in sine, de dincolo de imaginea fizica, ci si frumusetea materiala. Daca o fiinta asa-zis superioara nu ar fi facut diferente intre acele markere in functie de culoare, forma, aspecte trecatoare, pentru ca dincolo de aparenta… erau toate la fel; eu ca om ar fi trebuit totusi sa aleg ceva. In fata posibilitatilor multiple, toti tindem sa alegem, pentru ca, se pare, partea efectiv umana nu poate delimita frumusetea de forma. Eram nu numai un pui de zeu picat de la inaltime precum spune Lamartine, ci si unul care refuza sa fie constient de ceea ce simte cu adevarat, scurmand ca porcusorul in banalitati.

Nu ma deranjeaza ca sunt umana, indragostita oarecum de concret, dar macar as fi putut fi ceva mai constienta de alegerea mea. Chiar daca pot alege orice. Pentru ca dincolo de tot se afla constiinta. Vocea interioara care niciodata nu greseste. Sa iubesc, si sa daruiesc, si sa ma dezvolt, lasand pe altcineva sa salveze lumea. Deloc paradoxal, dupa ceva timp, am ales markerul verde pentru ca e singurul care imi poate desena fiecare vis. Nu pentru ca verdele suna a “moda eco”, ci pentru ca imi bucura simturile. Si nu conteaza daca nu isi da seama. Nu asta e important.

Daca nu putem actiona mai intai in material… cum am putea actiona mai departe de el? 😉

‎”Fericirea nu este o reactie automata, ci o alegere constienta.” Mildred Barthel

« »