Se spune ca florile sunt oglinda sufletului. Ca au glas. Ca pot vorbi in locul nostru. Sunt atat de fragile si de trecatoare. Sunt speranta, bucurie, culoare, libertate, viata, in cel mai rau caz sentimente frumoase care se duc… pt ca asa e firea lucrurilor. Gandeam ca e aproape imposibil sa nu te inveseleasca, sa nu te faca sa visezi. Dar viata pare-se ca te mai da si cu capul de tavan…

Ce vroiam sa zic? Ah, da… Acum cateva saptamani, am primit un buchetel de flori. Am mai primit flori de-a lungul timpului, flori care m-au impresionat, care au meritat o imbratisare sincera. De la ghiocei la buchete uriase de trandafiri. De cele mai multe ori aveau in spate un zambet mare si multa caldura. Si pe cele mai multe puteam citi un te admir, te iubesc… Acestea erau putin triste si lipsite de orice sentimente frumoase. Mi-as fi dorit sa minta. Dar nu cred ca minteau. Mai conteaza oare gestul? 🙂

Le-am luat acasa, m-am uitat la ele vreo zece minute nestiind cum sa reactionez si, la un moment dat, m-am indreptat catre vaza in timp ce gandurile prinsesera involuntar glas: ele nu au nicio vina. O mana grea, parinteasca, mi-a ciufulit parul, s-a auzit un ras scurt. Am inceput sa rad si eu. Tot copil am ramas, din pacate. Sper sa cresc candva. Sau poate nu… 😛 Pacat ca nu stim sa traim frumos si profund. Mare pacat.

Data viitoare… pentru amatori… prefer portocalele!! Si nici portocalele nu garanteaza ca ma voi lasa pacalita… 😉

« »