Am vazut-o dupa o gramada de timp. Si parca nu trecuse nici macar o saptamana. Cu toate astea, in imaginara saptamana, a ajuns de la Scoala nr. 12 in armata.

Am facut generala impreuna – candva strangeam mana unei colege de banca. Acum cateva zile, am strans aproape plangand mana unui militar. Urandu-i succes. Si in tacere… pace. Un militar care a plecat la mii de kilometri departare, pentru sase luni, pregatita sa atace, pregatita sa apere. Stie cum, dar nu cred ca ii este prea clar ce sau de ce… Pentru mine, dintr-o datorie falsa pentru o tara careia mai mult ca sigur ii pasa prea putin de ea. Intr-un razboi care nu e al ei. Nici macar al nostru.

Dar e imposibil sa nu o admir pentru curaj, pentru imbratisarea dinainte de plecare, pentru speranta… Pentru putere.

« »