Archive for November, 2010


O seara

Asteaseara sunt doar eu cu mine. Interesanta seara. Singuratate deplina si linistita. Aici se ascundea… Si culmea nu ma simt singura, ci libera. Fara iesiri in oras, fara vizite la prieteni, fara prieteni in vizita la mine. Asteptam parca momentele astea. Ruperea macar pentru o seara de nebunie, de mirosul de tigari, de muzica data prea tare, pana si de discutiile filosofice. Si de ce sa nu profit?  Toata lumea e parca amortita de picurii reci si desi, de teama baltilor si a frigului. Toata lumea uita ca soarele e acolo chiar si cand ploua sau e innorat…

Ciuperci cu usturoi, aproape crude, facute in graba la microunde si un pahar de vin rosu 😛 , becurile stinse sa pot privi, in timpul mesei, luminile Bucurestiului ce strabat intunericul pana la geamul meu. Parca ploaia il spala. E un aer atat de placut, mai mai sa ma pacaleasca. A inceput in mod straniu sa imi placa. Asa aglomerat cum e. Ascunde ceva. Ma face sa ma simt acasa.

Farurile masinilor lasa dare in noapte, lumea din ce in ce mai putina pe strazi merge grabita ridicand apa de pe trotuare, curand mi se termina si paharul de vin…

Am vazut-o dupa o gramada de timp. Si parca nu trecuse nici macar o saptamana. Cu toate astea, in imaginara saptamana, a ajuns de la Scoala nr. 12 in armata.

Am facut generala impreuna – candva strangeam mana unei colege de banca. Acum cateva zile, am strans aproape plangand mana unui militar. Urandu-i succes. Si in tacere… pace. Un militar care a plecat la mii de kilometri departare, pentru sase luni, pregatita sa atace, pregatita sa apere. Stie cum, dar nu cred ca ii este prea clar ce sau de ce… Pentru mine, dintr-o datorie falsa pentru o tara careia mai mult ca sigur ii pasa prea putin de ea. Intr-un razboi care nu e al ei. Nici macar al nostru.

Dar e imposibil sa nu o admir pentru curaj, pentru imbratisarea dinainte de plecare, pentru speranta… Pentru putere.

Si eu pe tine!!! 😛

Titirezul

Jucariile copilariei… titirezul si yo-yo. Primitive. Din lemn. Uneori –  yo-yo acoperit cu poleiala. Cu yo-yo incurcam mereu sforile, elasticele. Nici macar unul nu reusea sa supravietuiasca mai mult de cateva ore. Am incercat si titirez dupa titirez. Pe asfaltul din curte. Toate se invarteau mult prea putin. Dar asa cum erau… aproape inutilizabile, ma faceau fericita.

Astazi am gasit pe birou un titirez. L-am invartit si l-am invartit. La un moment dat, vreme de 2 minute nu s-a oprit deloc. Cerculetele colorate pictate pe el se combinau in vertij. Zambeam. Eram fericita. Cu barbia sprijinita pe marginea biroului nu puteam sa  nu il privesc.  Ma pierdusem. Nu in amintiri. Ci in prezent. Se rotea. Era el insusi fericit in libertatea uimitoare pe care o capatase. O bucata de lemn. Era titirezul ideal. La mine in casa. Cumparat intr-un moment de nostalgie. Si inca neincercat. Dupa atatia ani.

Inainte de a obosi si a cadea, a atins perfectiunea. Aproape nu iti dadeai seama ca inca se roteste. Era ca si cum statea drept din inertie. Gravitatia isi pierduse orice valoare. Minunat.