De oameni buni. De oameni cu adevarat buni. Si cinstiti. Nu e greu sa iti dai seama de o asemenea lipsa grava. Pentru ca atunci cand intalnesti unul, nu e greu sa il distingi din agonia lumii in care ne taram cu bratele goale. El nu sufera si chiar daca sufera nu o arata. Iti zambeste larg, e incapabil sa iti zica fie si timid “nu” si vrei, nu vrei iti ofera ceva, mai ales sentimente, fapte, cuvinte, fara a cere altceva in schimb.

Distrugatori de dezordine, dusmani ai haosului! M-am lovit de ei…  Si totodata am capatat speranta ca poate, poate mai avem o sansa…

*

Ma grabeam. Ma grabeam sa ajung la gara. Disperata, iau singurul taxi. Fara optiuni si aproape fara aer, ma urc. Salut frumos si zic un scurt “La gara!”. Suna cumva mai mult a “la bulivar, birjar” decat a “va rog frumos”. Taximetristul, un batranel al carui chip comun imi zambeste parca prea linistit, contrar starii mele ingrijorate si ingrijoratoare, imi zice “Sigur, domnisoara! Oriunde doriti!!”. E plin de elan, de entuziasm. Se bucura. Ma uit la el ciudat. Replica? “V-ati oprit macar o clipa astazi sa zambiti? Ati vazut ce zi frumoasa de vara? Si ieri a fost la fel.. Pacat ca suntem nauciti de agitatia asta a orasului. ” Fara sa imi dau seama, veselia si cheful lui de viata ma calmeaza. Nu ii stiu motivele, dar vreau sa cred ca asa e mereu. Se uita pe geam in timp ce stam la semafor. E atent la fiecare miscare. Ochii ii sclipesc in lumina soarelui. Ce om fericit, pe caldura asta torida… Zambesc si eu cu el. Inevitabil, incep sa rad… Zeci de ganduri imi trec prin cap. Uitasem sa ma bucur de simplul fapt ca am ocazia sa ma duc la gara, de simplul fapt ca traiesc asa o zi frumoasa. In ignoranta si superficialitatea mea, ma grabeam…

*

Dupa examen. Nu e o zi tocmai grozava. Am adunat o gramada de foi in mana. Si ploua ca naiba. Urasc umbrelele si oricum de dimineata era frumos. Ma apropii de statie, printre picaturile mari si reci, sa astept autobuzul. Nimic nu vine. Bucuresti blestemat! Oameni care mai de care, de toate varstele, fiecare cu umbrelute, umbreloaie si alte accesorii neimportante pe o vreme ca asta. Eu, ca o curca plouata. Imbracata subtire, parul ud si o gramada de cursuri fleasca in mana. O batranica se apropie de mine. Mai, mai ca nu o simt. Ma intreaba cald daca nu vreau sa imparta umbrela cu mine. Ma uit la ea. Ma uit in jur. Ma uit din nou la ea si nu imi vine sa cred. E o batranica tare frumoasa: elegant imbracata, intr-un taior bej, simplu, cu parul alb si cu un zambet mare, mare. Mana cu care tine umbrela uriasa ii tremura ingrozitor de rau. Multumesc frumos in timp ce imi dau lacrimile si uit sa mai intru sub umbrela ei. Ne urcam in autobuz. La coborare, privesc inapoi. Ramane senina, zambind, pe scaunul care il ocupase. Din toata statia, o femeie tremuranda, de peste 70 de ani se ofera sa ma ajute pentru ca am fost indeajuns de idioata sa nu imi car umbrela… Cum sa nu o iubesti?

Salina. Mai nou, parc de distractii. Inspiram. Expiram. Vreau sa ma dau in roata. Varu’ Gica nu si-a procurat bilet de la casa. Si nu are nici cheful de a-si lua unul. Si nici curajul de a actiona singur, ca un baiat mare ce este, in acest scop. Intind biletul meu si o hartie de 5 lei catre domnul care ne deschide frumos usa cabinei. Il intreb cu jumatate de gura… “Are ceva daca platim aici pentru inca unul…?” Molcom, ne spune: “Nu, domn’soara. Urcati. Fara problieme.” Ia banii. Ne urcam. Ne invartim. De jos in sus, De sus in jos. Ma intreb oare cat de adanc si-a bagat nenea banii in buzunar, conform traditiei romanesti. Dar ce conteaza… Ne dam in roata au ba? Admiram stalactitele. Coboram. O mana ne deschide usa, iar cealalta are un bilet nou nout care se rupe in fata mea. Raman masca. Si ma bucur. Un motiv sa capat incredere.

Ca mai avem o sansa… 😉

« »