In loc sa numaram timpul in clipe, trairi, sentimente, ganduri, atingeri, il numaram fara mila in minute, ore, ani. Apar varste, termene, limite. Uitam sa il imortalizam ca vesnicie, sa ii dam valoare afectiva si nu analitica. Ne place sa il omoram matematic, cronologic. Sau, uneori, nici nu ne pasa.

In loc sa ne simtim liberi, sa ne bucuram ca existam, sa ne autodescoperim ca fiinte minunate, ne dam varste si ne punem bariere. Strategic parca, nu numaram de fapt timpul care se duce, ci insinuam, prin atitudinea noastra, timpul care ne mai ramane. Ironic, nu? Desi aparent in ordinea corecta, sarbatorim an de an numaratoarea inversa catre batranete. Uitam ca spiritul nu are varsta, ca bucuriile nu se cronometreaza si ca fericirea adevarata e traita la un alt nivel, indepedent de timp.

In loc sa numaram saruturile, imbratisarile, zambetele, florile, stelutele, ne concentram asupra timpului care ne ramane pana nu vom mai sti de toate acestea. In loc sa ne concentram asupra a ceea ce avem de masurat, ne concentram asupra unitatii de masura. Ne consumam pe fond si uitam de esenta.

Numaram oi. Ne numaram degetele de la mana si firele de par care albesc. Numaram zilele pana la salariu, salariul, zilele pana la Craciun, zilele ramase din vacanta si anii de scoala. Numaram ce avem de facut azi, ce avem de facut maine. Numaram ce avem pe lista de cumparaturi si ce am pus in cos. Numaram cate pisici are vecinul si cate perechi de pantofi si-a ma cumparat vecina. Numaram, mai mult sau mai putin, fix ce nu ne trebuie.

Oare cum ar fi sa ne oprim o secunda din numarat si sa traim?

« »