L-as intreba daca exista, dar evit. L-as intreba daca as vrea sa imi raspunda.

Cand eram mica si imi spuneam rugaciunea in fiecare seara, alaturi de bunica mea, nu ma intrebam daca exista sau nu. Era atat de frumos in acele clipe, iar sufletul meu atat de plin de copilarie si, implicit, de visare ca nu ii puneam la indoiala existenta. Era un duh, o prezenta imediata, prietenul invizibil, dar protector. Era cel ce ma auzea, caruia ii impartaseam fericirea mea, fara a-l intreba nimic. Nici vorba de interviu…

De la o vreme am inceput sa cresc. Sa uit de papusi, de statul pe paturica in curte, printre flori, de furatul de corcoduse si dansatul in adierea vantului. De lucrurile cu adevarat frumoase. Usor, usor am inceput sa uit si de el. Adormeam prea repede pentru a-i mai vorbi. L-am ignorat. Asa ca prietenul invizibil a plecat pe perioada nedeterminata. Sau se ascundea. Si fiindca acum i-as fi luat un interviu… am inceput sa pun intrebari. La care nu primeam raspuns. De fapt, nu primeam raspunsurile care mi le doream.

Asa, l-am transformat. Am inceput sa il consider o nevoie a umanitatii, o necesitate un CEVA care sa reprezinte speranta,de un CINEVA, optiunea simpla de a ii multumi cuiva nevazut pentru reusite sau de a-l tine acolo undeva, intr-un coltisor, pentru a-l invinui la esecuri. Pentru mine a devenit o viziune a celorlati – un confident si un dusman. Si bun si rau – pentru ei. O iluzie.

Astazi? Nu sunt atee si cu grija de a nu cadea in “pacatul” de a fi prea “bisericoasa”. Doar cred. Fiecare intamplare, mai mult sau mai putin fericita, m-a invatat sa cred. Sa cred in mai bine si mai bun. In a fi mai puternica si mai capabila. In destin si in roata vietii. Nu inseamna oare a crede atat in mine cat si in ceva superior mie? Intr-o ordine cosmica la un pas de haos? Posibil sa ma insel, dar uneori mi se pare ca Dumnezeu e cumva in noi. Prin prezenta sufletului. Pe de alta parte, nu cred ca poate fi bun sau rau. Nu e oare o existenta amorala? Nu vad cum ar putea fi pus in legatura cu bunatatea morala; dincolo de ceea ce numim uman, este cel a carui perfectiune data de ominicienta, omniprezenta si omnipotenta nu impiedica raul sau binele sa se intample. Doar vegheaza. Sau nu. Distinct, pentru realitatea fiecaruia.

Cum zicea Octavian Paler, nu există pustiu, există doar incapacitatea noastră de a umple golul în care trăim…

Interviu cu Dumnezeu – Octavian Paler

– Ai vrea să-mi iei un interviu, deci… zise Dumnezeu.
– Dacă ai timp… i-am raspuns. Dumnezeu a zâmbit.
– Timpul meu este eternitatea… Ce întrebări ai vrea să-mi pui?
– Ce te surprinde cel mai mult la oameni?
Dumnezeu mi-a răspuns:
– Faptul că se plictisesc de copilărie, se grăbesc să crească…., iar apoi tânjesc iar să fie copii; că îşi pierd sănătatea pentru a face bani……iar apoi îşi pierd banii pentru a-şi recăpăta sănătatea
Faptul că se gândesc cu teamp la viitor şi uită prezentul, iar astfel nu trăiesc nici prezentul nici viitorul;că trăiesc ca şi cum nu ar muri
niciodată şi mor ca şi cum nu ar fi trăit.
Dumnezeu mi-a luat mâna şi am stat tăcuţi un timp.
Apoi am întrebat:
– Ca părinte, care ar fi câteva dintre lecţiile de viaţă pe care ai dori să le înveţe copiii tăi?
– Să înveţe că durează doar câteva secunde să deschidă răni profunde în inima celor pe care îi iubesc… şi că durează mai mulţi ani pentru ca acestea să se vindece; să înveţe că un om bogat nu este acela care are cel mai mult, ci acela care are nevoie de cel mai puţin; să înveţe că există oameni care îi iubesc, dar pur şi simplu încă nu ştiu să-şi exprime sentimentele; să înveţe că doi oameni se pot uita la acelaşi lucru şi ca pot să-l vadă în mod diferit; să înveţe că nu este suficient să-i ierte pe ceilalţi şi că, de asemenea, trebuie să se ierte pe ei înşişi.
– Mulţumesc pentru timpul acordat… am zis umil. Ar mai fi ceva ce ai dori ca oamenii să ştie?
Dumnezeu m-a privit zâmbind şi a spus:
– Doar faptul că sunt aici, întotdeauna.

« »