Archive for August, 2010


…mai bine decât nimic, mai bine decât eroii din filme, mai bine decât drogurile, cocaina, crack, SNIF, Pet “, Ganja, Marie-Jeanne, canabisul, iarba, peyote, LSD, ecstasy. Mai buna decât sexul, mai bine decât sexul oral, şaizeci şi nouă, orgiile, masturbarea, Tantra, Kama Sutra. Mai buna decât Nutella, untul de arahide şi milkshake-ul de vanilie. Mai interesanta decât toate trilogiile, George Lucas, Muppets, South Park. Mai frumoasa decat Emma Peel, Marilyn, Smurfette, Lara Croft, Naomi Campbell şi Cindy Crawford – la un loc. Mai captivanta decât nu puţinele noutăţi aduse de Neil Armstrong de pe Lună. Aerul de munte, cadourile de la Mos Craciun, averea lui Bill Gates, spaimele lui Dalai Lama, LVM, învierea lui Lazăr, testosteronul lui Schwarzenegger, colagenul din buzele Pamelei Anderson. Mai bine decât Woodstock şi party-urile rave cele mai orgasmice. Mai buna decât creatiile ametitoare ale lui Sade, Rimbaud, Morrison si Castaneda. Mai bine decât libertatea. Mai bine decat viata…

Tradus si adaptat dupa textul original 😉

Sursa poza

O raza de lumina ce intra furis pe geam, zambetul unui copil, fuga cu picioarele desculte prin iarba, o scriere a lui Platon, pasiune, o portocala, o mana intinsa, o imbratisare, o prajitura de ciocolata..

“Pour gagner ce jeu, il faut une jolie boîte, une jolie copine, et le reste on s’en fout…”

Inchid ochii, insa numai pe jumatate… Cat sa pot sa imi aduc aminte, dar indeajuns cat sa nu ma mai rup niciodata de prezent. A fost un an nebun, un an in care am trecut treptat, rapid si fara capacitatea de spune STOP de la razele arzatoare ale soarelui, la flacarile infernului. Se spune ca in viata te indragostesti de multe ori, dar de iubit iubesti numai o data sau poate niciodata. Iubire? Poate. Daca nu… doar o dragoste nebuna, deliranta, in care nu ma puteam controla, in care niciunul din noi nu suporta binele sau raul celuilalt. De la sublim la chin obsesiv.

L-am reintalnit dupa aproape sapte ani, ani in care ii dusesem dorul fara sa stiu. Dusesem dorul unui copil plin de viata. Am asteptat un adult si m-am lovit de acelasi copil care se ascunsese de lume. M-am aruncat cu disperare crezand ca nu mai exista nimic fara el, fara omul nu cel mai aproape de perfectiune… ci pentru omul cu un suflet minunat. Am simtit la cote maxime ca traiesc. Am incercat sa o termin cand ne era extrem de bine impreuna. Imi era prea teama de viitor si uneori prea greu sa ma rup de trecut. A incercat sa o termine cand ne era inca bine. Nu ne potriveam. Sau, dimpotriva, uneori eram unul ca imaginea celuilalt in oglinda. Apoi sentimentul ce ne unea s-a transformat intr-un sir nesfarsit de sfarsituri, pana la epuizare.

M-am lovit de tristete, de durere, de boala. Stari ale mele, ale lui. De un suflet care nu cauta decat sa sufere. O minte deosebita indreptata tragic spre partile atat de consumatoare de nervi ale realitatii. Voit. Simteam un amestec de iubire si mila. Eram bucuroasa in tristete, imi era frica sa am curaj. Sa ne ajut, indepartandu-ma. O insulta, banuieli si suspiciuni, zgarieturi indreptate direct catre suflet. Ca o arsura de tigara pe care aproape ca nu as fi simtit-o. Zicea ca mint. Credea ca mint. Ajunsesem eu insami sa cred ca mint. Pana in clipa in care am inceput sa mint in incercarea de a concura adevarul care oricum ma ranea. Am inceput sa recunosc lucruri pe care nu le facusem, dandu-i dreptate cand nu avea dreptate. Si totusi nu vroiam sa il las singur. Si, totodata, refuzam sa raman fara el. Ma gonea si ma intorceam. Uneori ma sufoca cu gelozie si o rautate stranie, plecam si ma intorceam ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Alteori il sufocam cu gelozie si nebunie din disperarea ca l-as putea pierde. De multe ori ma duceam acasa noaptea tarziu, plangand. A doua zi ma suna si ma intorceam, ca de obicei, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Erau momente in care il iubeam enorm. Si erau momente in care il detestam. Si el pe mine. Eram dependenta. Dependenta de momentele in care ma iubea. Dependenta de momentele in care ma ura. Si invers. Ma consumam si totusi o fericire stranie imi umplea sufletul. Desi constransa, ma simteam libera. Ca un vampir caruia ii place gustul, mirosul si culoarea extravaganta a sangelui. Am cautat mai bine. Dar orice bine am fi gasit, nu compensa. Trebuia sa traim totul pana la dramatic. Era un joc. “Un jeu de crétin ? Peut-être bien, mais c’était notre jeu !” Eram amandoi dependenti de o dragoste bolnava. O atractie fatala, plina de mangaieri si saruturi, suparare si tristete, si totusi, o caldura deosebita, niciodata consumata. O atractie care ne indeparta monotonia… “Alors c’est ça être adulte, avoir un compteur qui affiche 210 et ne jamais dépasser le 60 ?” Ne cautam unul pe celalalt si ne indepartam unul pe celalalt.

Uitasem ce era viata mea. Uitasem de facultate, de prieteni, de munca… totul pentru a petrece timp cu el. Totul in speranta ca va fi cel pentru care ma pierdusem. Dar si el pierduse. Increderea. Uneori ma gandesc ca nici nu era capabil de a iubi altfel de cat m-a iubit. Sau decat l-am iubit. O iubire ca o furtuna. Ca o gutuie al carei gust imi displace, dar mirosul minunat si culoarea parca rupta din soare ma atrag orbeste. Mai, mai, sa ating fundul piscinei, vorbind metaforic. Insa trei fiinte minunate m-au ridicat inapoi la suprafata si m-au facut sa respir. Multumesc lui Dumnezeu pentru prietenii care mi i-a dat. Ce stiu e ca niciodata nu ma voi mai cobori atat de adanc pentru niciun sentiment, nu voi mai transforma emotii in obsesii. Si tot ce sper pentru el este sa gaseasca acea iubire care sa il faca fericit. Sa gaseasca acea iubire unica. Acea iubire capabila sa il transforme inapoi in omul minunat care il stiam. Si care va ramane mereu intr-un coltisor al sufletului meu.

Ultima data am plecat fara a ma uita inapoi. Am uitat cine este, unde locuieste… Am uitat tot. Sperand la mai bine. Si a sunat telefonul. O tabara de restaurare in Alba Iulia. M-a salvat. 🙂

Lectii?

  • O iubire sadica, masochista, plina de gelozie si dramatism iti poate aduce fericire… o vreme… si nu pleaca niciodata fara a lasa ceva in urma.
  • Lumea in care traim are nevoie de mai mult decat o simpla superficialitate –  aceea a dramelor existentiale, cotidiene –  a te cufunda in realitate inseamna a te pierde si a pierde; lumea are nevoie de spiritualitate si credinta, de pasiune si putere de a razbi. De incredere in sine.
  • Cea mai mare greseala e sa omori o dragoste cu o alta. Trebuie sa astepti sa iti patrunda in suflet, nu sa te arunci.

Nu regret nimic pentru ca am trait filmul vietii mele, fara teama de a spune love me if you dare.

“C’est comme ça qu’on a gagné la partie. Ensemble. Heureux. Et là, au fond du béton, on a enfin partagé notre rêve d’enfant : le rêve d’un amour sans fin…”

Sentimentul acela de libertate, de visare, langa el, nu s-a terminat, doar a ramas in trecut, acolo unde ii este locul. Ca o amintire dulce-amara…. Si acum sa ne intoarcem la arhitectura, jucarii usb, produse chimice, la munca si la viata, la iubire si la clipe de fericire. La povesti cu alti oameni. 🙂

Într-o dimineaţă, m-am trezit singur în OM…

Aveam însă un presentiment ciudat de straniu şi străin, de nedefinit aş putea să-l gândesc, care stătea să năvălească peste mine, fără a mă nivela ori denivela pe mine, eu, singurul aflat în OM…


Nu aveam nici măcar o insinuare a sentimentului normalităţii, iar oroarea de care sufeream eu, de unul singur era poate drama fericirii lui Iov… Solitudine … strigăt sfâşiat de întunerecul din penumbra omului cu adevărat Nou al zilelor dorite care răsturnat pe-o pleoapă a Zeului agoniza, dogorind augurul, văpaia dimineţii…


Adâncul prăpastiei şi Abisul zavistiei; Răsunetul Omului şi Gâlceava Lumii; Zumzetul Femeii şi frisonul cântului din roasticul dichis în dimineţile alunecoasei ceţi pecetea de pe chipuri sfârtecate–n dorinţe pătimaşe încrustate pe suflete dospite miresmelor olive.
” (Zile şi Nopţi
în căutarea Omului Emil Cioran)

In dimineata asta m-an trezit singura, in om. Singura ca pana saptamana trecuta. Singura ca in tot ultimul an.

Insa cu un presentiment ciudat de straniu si strain. Dintr-un mare vid de lucruri marunte, nu mai eram decat eu, singura aflata în OM…

Nu era greu sa ma gasesc asa. Am baut cu un singur pahar mai mult decat un ultim pahar si a fost indeajuns. Nu mult, insa fara limita… Dincolo de sentimentul normalitatii. Prima si ultima data… Am baut in speranta ca voi uita, am baut in speranta ca voi fi diferita, am baut in speranta ca in mainile mele va sta puterea de a schimba totul. Trist insa! Dezamagita, am constatat ca apa in exces nu ajuta la mai mult decat degradarea constienta si voita a intelectului. Am baut. Nu indeajuns sa imi aud strigatele disperate ale constiintei, sa imi simt unghiile imaginatie cum zgarie apasat pe peretii camerei desenand monstri.

Si totusi, “nu aveam nici măcar o insinuare a sentimentului normalităţii”. Neantul gandirii si Incoerenta menirii, Strigatul disperat al Mumii Padurii si Vuietul austrului – toate inainte ca soarele sa decada inca o data ridicandu-se pe cer. 😉

Sursa poza

“…şi liber, şi imaginaţia mea nu avea limite, visam să schimb lumea. Pe măsură ce îmbătrîneam şi deveneam mai înțelept, am descoperit că lumea nu vrea să se schimbe, aşa că am hotărît să privesc mai puţin departe, şi anume să-mi schimb doar ţara. Dar şi ea părea să fie de neclintit.

În amurgul vieţii, într-o ultimă încercare disperată, am încercat să-mi schimb doar familia, pe cei apropiaţi mie, dar vai, nici ei nu au vrut asta. Iar acum, cînd zac pe patul de moarte, îmi dau seama că dacă m-aş fi schimbat pe mine, mai întîi, atunci, prin acest exemplu, mi-aş fi schimbat familia. Încurajat şi însufleţit de ei, aş fi găsit putere să-mi fac ţara mai bună şi, cine ştie, poate chiar aş fi schimbat lumea.”
… din testamentul unui episcop din Westminster.

Inapoi…

Inapoi de la munca sau de la momente fericite, numai ale mele… Si apoi, ale tuturor celorlalti. Un workshop de restaurare care mi-a redeschis cheful de viata.

Uitasem ce inseamna sa muncesti neconditionat, cu bucurie, pentru o cauza comuna, precum uitasem cum este a oferi neconditionat… caldura sufleteasca si intelegere, si, in acelasi fel, a le primi. Am simtit azi, cand dadeam caramizi din mana in mana pentru a le aseza in gramada. Uitasem ce este tandretea, un cuvant bun si calm, o dorinta de a intelege nevoile celuilalt. Cinci zile minunate in care am ras cu el, am tinut de mana, am vorbit ore in sir, fara a tine cont de ce va urma. Am impartit acelasi cort, acelasi frig, aceeasi farfurie de mancare (furculite erau destule ;)), aceeasi cutie de bere, acelasi praf de caramida, acelasi ravelin, acelasi cer plin de stele in aceeasi cetate medievala. Uitasem cum e sa porti o discutie la un alt nivel si cum este sa te trezesti dimineata cu cineva strangandu-te linistit in brate, complet dezinteresat.

Il stiu de cinci ani cel putin si, pentru prima data, il observ ca un pic mai mult decat un simplu coleg.  Prima data cand incerc sa il descopar.  Am plecat cu el si ei. M-am intors eu.

A plouat ore in sir – tuna, fulgera, picura peste tot in cort. Si culmea, eram, pentru prima data, intr-un cort… Si singura. La inceput am simtit teama. L-as fi chemat, insa as fi parut lasa si prostuta. Am incercat sa dorm, dar nu am reusit. Intr-un tarziu, a venit. S-a asezat in sacul lui de dormit. Ploaia nu ne lasa sa atipim. Am inceput sa vorbim si inevitabil sa ne simtim aproape. A fost indeajuns sa imi ia mana in mana lui si sa ma stranga in brate ca sa oprim ploaia care ne inunda cortul. Am ascultat-o pana s-a oprit. Pana la ultima picatura. Am simtit o putere incredibila de a schimba viata, propria-mi viata. Chiar daca mi-am dorit nespus sa il ajut pe el sa gaseasca o cale, in fiecare clipa, fara sa imi dau seama, mi-am dorit sa imi pot gasi eu propria cale.

Nu stiu ce va urma, nu stiu ce sau cand a inceput pentru ca s-a si terminat indeajuns de repede cat sa nu imi dau seama, nu stiu precis ce ne-a legat, leaga sau va lega… insa  a fost minunat. Aproape magic. Cineva mi-a spus ca parem a fi impreuna de o viata. Nu suntem impreuna si probabil nu vom fi, este ceva total diferit. In sensul cel mai frumos pe care il cunosc. E un sentiment straniu pentru omul cel mai straniu pe care il stiu, cu un suflet imens si o minte deosebit  de complexa.

M-a eliberat… 🙂