A fost acum zece ani. Eram poate prea tanara si nestiutoare, putin speriata, ca de fiecare data, in fata noului, insa parintii mei s-au hotarat, cu curaj, sa ma initieze in lumea lor. “Niciodata nu este rau sa incerci… macar o data.” Nu mi-a luat mult sa ma las convinsa. M-am conformat conceptiei lor. Simteam nevoia de a-mi crea o noua realitate, sa dau nastere unei noi existente, sa respir un altfel de aer… Iluzie, magie, extravaganta, o senzatie unica de eliberare. Pana la urma, din ce auzisem era chiar interesant, iar alta modalitate de a ajunge ACOLO* nu parea sa existe.

Toate celelalte variante pareau mult prea periculoase.

Primii pasi au fost destul de usori. Pana in clipa in care mintea mea a prins viteza. Si corpul a ramas nemiscat. Imi simteam capul greu si spatele impins in scaun cu putere. Presiune. Adrenalina. Entuziasm. O placere stranie imi umplea sufletul in timp ce o durere usoara imi cobora lent de la urechi spre gat. Ochii urmareau agitati luminile care se pierdeau din ce in ce mai mult intr-un joc de culori in puterea noptii. Aproape ca nu mai puteam gandi. Pamantul fugea de sub mine. La numai cateva minute, nu am mai simtit nimic – eram libera, deasupra norilor. Dupa ore si ore, am inceput sa pic. Capul devenise usor, plutea, incercand parca sa se rupa de corpul greu care se grabea sa revina la sol impins de gravitatie. Un gol in stomac. Ce senzatie. La sfarsit, un ropot de aplauze. Nu mi se parea. Am aplaudat si eu. Si mie imi placuse. Stiam ca voi incerca si a doua oara**…

Nota: Chiar este vorba de un zbor cu avionul. Si atat. Asa cum acum 25 de ani m-au invatat sa merg, parintii mei mi-au aratat si primii pasi catre aeroport. Mi-au dat posibilitatea de a cunoaste lumi noi. Nu fumez, nu bag in vena, nu trag pe nas… poate doar aer si din cand iluzii. In rest, traiesc stari reale, de bine, din cele mai mici lucruri. Sper ca primul tau zbor, Dragos, sa fie la fel de interesant. Si minunat.

” Abu Dhabi, Emiratele Arabe Unite 🙂

** La al doilea zbor, pilotul s-a nimerit a fi ceva mai lipsit de experienta. Aplauzele de la sfarsit au fost mult, mult mai puternice. Nu pareau sa spuna multumesc, ci, mai curand, ca toti ne bucuram – scapasem cu viata. 😛

« »