“Traiesc pentru ca muntii nu rad si viermii nu canta.”* Sau poate… nu traiesc oare sa invat muntii sa rada si viermii sa cante? Pentru ca, desi pare mai mult sau mai putin imposibil, orice idee de relativitate sfarseste prin a cadea prada posibilului absurd. Pentru ca visez ca atunci cand voi fi mare, sa ajung nu arhitect, nu doctor, nu inginer, ci o crema de zahar ars. Sa pot sa numar minutele de preparare a retetei perfecte in ore, zile, ani, trasand paralele eternitatii… La ce bun atata geometrie in scoala daca nu pentru asta? 🙂

Poate asa o sa am timpul si vointa necesara de a prinde un licurici si a-l tine intr-o colivie pentru discutii filosofice ocazionale si, de ce nu, sa beau din cand in cand un pahar de apa plata cu o lacusta cu numele Murry**. Atunci cand sufar sa am curajul sa imi folosesc degetele pentru a-mi scoate inima si a o pune la pastrare intr-un borcan pana in clipa in care va fi pregatita sa bata din nou, pana in clipa in care nebunul de Cupidon inceteaza a mai fi doar un tantar nenorocit. Cand sunt fericita sa pot sa acopar luna cu un singur deget si sa scot mana pe geamul avionului in incercarea de a atinge stelele, care culmea parca vad ca se vor dovedi a fi stele si de la inaltime. Sa ma cobor pe pamant toamna si sa caut castane din care rasare fericirea copilariei. Sa ating bumbacul si sa il tarasc pe cer pentru a incropi norisori pufosi.

Sunt atatea de facut pe lumea asta. Atat de multe. Atata vis si nicio realitate exacta.

* Emil Cioran, “Pe culmile disperarii”
** A grasshopper walks into a bar. The bar tender says to him, “Hey we have drink named after you.” The grasshopper replies, “You have a drink named Murry?”

*** Sursa poza



« »