“Pour gagner ce jeu, il faut une jolie boîte, une jolie copine, et le reste on s’en fout…”

Inchid ochii, insa numai pe jumatate… Cat sa pot sa imi aduc aminte, dar indeajuns cat sa nu ma mai rup niciodata de prezent. A fost un an nebun, un an in care am trecut treptat, rapid si fara capacitatea de spune STOP de la razele arzatoare ale soarelui, la flacarile infernului. Se spune ca in viata te indragostesti de multe ori, dar de iubit iubesti numai o data sau poate niciodata. Iubire? Poate. Daca nu… doar o dragoste nebuna, deliranta, in care nu ma puteam controla, in care niciunul din noi nu suporta binele sau raul celuilalt. De la sublim la chin obsesiv.

L-am reintalnit dupa aproape sapte ani, ani in care ii dusesem dorul fara sa stiu. Dusesem dorul unui copil plin de viata. Am asteptat un adult si m-am lovit de acelasi copil care se ascunsese de lume. M-am aruncat cu disperare crezand ca nu mai exista nimic fara el, fara omul nu cel mai aproape de perfectiune… ci pentru omul cu un suflet minunat. Am simtit la cote maxime ca traiesc. Am incercat sa o termin cand ne era extrem de bine impreuna. Imi era prea teama de viitor si uneori prea greu sa ma rup de trecut. A incercat sa o termine cand ne era inca bine. Nu ne potriveam. Sau, dimpotriva, uneori eram unul ca imaginea celuilalt in oglinda. Apoi sentimentul ce ne unea s-a transformat intr-un sir nesfarsit de sfarsituri, pana la epuizare.

M-am lovit de tristete, de durere, de boala. Stari ale mele, ale lui. De un suflet care nu cauta decat sa sufere. O minte deosebita indreptata tragic spre partile atat de consumatoare de nervi ale realitatii. Voit. Simteam un amestec de iubire si mila. Eram bucuroasa in tristete, imi era frica sa am curaj. Sa ne ajut, indepartandu-ma. O insulta, banuieli si suspiciuni, zgarieturi indreptate direct catre suflet. Ca o arsura de tigara pe care aproape ca nu as fi simtit-o. Zicea ca mint. Credea ca mint. Ajunsesem eu insami sa cred ca mint. Pana in clipa in care am inceput sa mint in incercarea de a concura adevarul care oricum ma ranea. Am inceput sa recunosc lucruri pe care nu le facusem, dandu-i dreptate cand nu avea dreptate. Si totusi nu vroiam sa il las singur. Si, totodata, refuzam sa raman fara el. Ma gonea si ma intorceam. Uneori ma sufoca cu gelozie si o rautate stranie, plecam si ma intorceam ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Alteori il sufocam cu gelozie si nebunie din disperarea ca l-as putea pierde. De multe ori ma duceam acasa noaptea tarziu, plangand. A doua zi ma suna si ma intorceam, ca de obicei, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Erau momente in care il iubeam enorm. Si erau momente in care il detestam. Si el pe mine. Eram dependenta. Dependenta de momentele in care ma iubea. Dependenta de momentele in care ma ura. Si invers. Ma consumam si totusi o fericire stranie imi umplea sufletul. Desi constransa, ma simteam libera. Ca un vampir caruia ii place gustul, mirosul si culoarea extravaganta a sangelui. Am cautat mai bine. Dar orice bine am fi gasit, nu compensa. Trebuia sa traim totul pana la dramatic. Era un joc. “Un jeu de crétin ? Peut-être bien, mais c’était notre jeu !” Eram amandoi dependenti de o dragoste bolnava. O atractie fatala, plina de mangaieri si saruturi, suparare si tristete, si totusi, o caldura deosebita, niciodata consumata. O atractie care ne indeparta monotonia… “Alors c’est ça être adulte, avoir un compteur qui affiche 210 et ne jamais dépasser le 60 ?” Ne cautam unul pe celalalt si ne indepartam unul pe celalalt.

Uitasem ce era viata mea. Uitasem de facultate, de prieteni, de munca… totul pentru a petrece timp cu el. Totul in speranta ca va fi cel pentru care ma pierdusem. Dar si el pierduse. Increderea. Uneori ma gandesc ca nici nu era capabil de a iubi altfel de cat m-a iubit. Sau decat l-am iubit. O iubire ca o furtuna. Ca o gutuie al carei gust imi displace, dar mirosul minunat si culoarea parca rupta din soare ma atrag orbeste. Mai, mai, sa ating fundul piscinei, vorbind metaforic. Insa trei fiinte minunate m-au ridicat inapoi la suprafata si m-au facut sa respir. Multumesc lui Dumnezeu pentru prietenii care mi i-a dat. Ce stiu e ca niciodata nu ma voi mai cobori atat de adanc pentru niciun sentiment, nu voi mai transforma emotii in obsesii. Si tot ce sper pentru el este sa gaseasca acea iubire care sa il faca fericit. Sa gaseasca acea iubire unica. Acea iubire capabila sa il transforme inapoi in omul minunat care il stiam. Si care va ramane mereu intr-un coltisor al sufletului meu.

Ultima data am plecat fara a ma uita inapoi. Am uitat cine este, unde locuieste… Am uitat tot. Sperand la mai bine. Si a sunat telefonul. O tabara de restaurare in Alba Iulia. M-a salvat. 🙂

Lectii?

  • O iubire sadica, masochista, plina de gelozie si dramatism iti poate aduce fericire… o vreme… si nu pleaca niciodata fara a lasa ceva in urma.
  • Lumea in care traim are nevoie de mai mult decat o simpla superficialitate –  aceea a dramelor existentiale, cotidiene –  a te cufunda in realitate inseamna a te pierde si a pierde; lumea are nevoie de spiritualitate si credinta, de pasiune si putere de a razbi. De incredere in sine.
  • Cea mai mare greseala e sa omori o dragoste cu o alta. Trebuie sa astepti sa iti patrunda in suflet, nu sa te arunci.

Nu regret nimic pentru ca am trait filmul vietii mele, fara teama de a spune love me if you dare.

“C’est comme ça qu’on a gagné la partie. Ensemble. Heureux. Et là, au fond du béton, on a enfin partagé notre rêve d’enfant : le rêve d’un amour sans fin…”

Sentimentul acela de libertate, de visare, langa el, nu s-a terminat, doar a ramas in trecut, acolo unde ii este locul. Ca o amintire dulce-amara…. Si acum sa ne intoarcem la arhitectura, jucarii usb, produse chimice, la munca si la viata, la iubire si la clipe de fericire. La povesti cu alti oameni. 🙂

« »