Era plin de amintiri. Parintii mei l-au primit cand s-au casatorit; mami m-a leganat in el, an de an, in timp ce ne uitam la luminitele din pomul de Craciun si imi canta Silent Night; de nenumarate ori m-am batut cu fratele meu care sa il “locuiasca” mai mult; s-a plimbat prin tot apartamentul pana ce a ajuns in fata computerului. Pana ieri. Astazi, un scaun modern, moale, din piele, rotativ, cu bratele argintii, s-a asezat cu incapatanare in locul lui.

Nu stie sa legene, nu pastreaza amintiri atat de dragi. Insa e capabil. Capabil pentru a rezista in timp, de a face fata cotidianului. Balansoarul din lemn vechi, scartaind a vremuri trecute, a sentimente frumoase oferea un prezent trist. Am sperat ca visand, ca uitandu-ma la el, incercand sa il lipesc cu propriile-mi maini, sa il lacuiesc atent, va determina intr-un sfarsit revenirea lui… Incapabila in a opri degradarea, am luat hotararea… Oricat de frumos mi s-ar fi parut, oricat de mult l-as fi iubit, si ca obiect fara suflet, oricat de putin ar fi inteles el acest sentiment, cerea schimbarea. Ca o iubire stricata, ireparabila.

Cand eram mica si ma loveam de ceva, de o masa sau de un scaun, bateam acel ceva, suparata, ca si cum nu eu as fi fost de vina…. Bunica imi zicea ca toate lucrurile au un suflet si sa nu mai dau in ele. Poate si balansoarul avea un suflet…

Insa, totul trece odata cu timpul…. Ceea ce putem face este sa dam drumul, sa dam drumul cu adevarat. Scapand de unele amintiri inseamna, uneori, a face loc altor amintiri care sa le ia locul celorlalte. Cu putin noroc, poate mai frumoase…

Sursa poza

« »