Multi isi incep blogurile vorbind despre motivele pentru care au facut pasul de a-si impartasi gandurile. Nu cred ca am un motiv anume. Eu il voi incepe cu o simpla poveste, cu o zi de vara. Cu o clipa de fericire.

Ne uitam amandoi spre lac. Fiecare de pe bancuta lui, strans apropiate una de cealalta. Manerele aproape ca se suprapun facand ca mainile noastre sa se atinga usor. Pur si simplu, stim ca suntem acolo. Ne simtim fara sa ne privim, fara sa ne atingem, fara sa ne vorbim. O mare de liniste ne inconjoara.

“Uite cat de frumos zboara ratele pe lac, cum ridica apa cu aripile… cat de frumoase sunt. Pacat ca tie iti este frica de pasari.”
“Nu, nu imi este…”, ii raspund eu. “De la departare sunt frumoase. Bine. Trebuie sa recunosc – daca ar fi langa noi, probabil as lua-o la fuga.”

Incepe sa rada. Rad si eu. Nu am mai ras de multa vreme, parca si uitasem ce bine este.. Soarele isi arunca razele pe aleea parcului. printre crengile copacilor, desenand forme pe asfalt. Vantul adie usor si imi mangaie fata. Simt caldura, bucurie. Poate, intr-un fel, protectie. Gandul imi zboara departe si raman pierduta printre amintiri… Intr-o clipa, mana lui se muta usor peste a mea.

“Esti fericita…” si zambeste usor. Ochii ii sclipesc ca si cum nu ar fi trecut doi ani. Doi ani plini.
“Da, sunt. Iubesc.”
“Si pot sa stiu pe cine? Daca nu e un secret…” Ma priveste si zambeste in continuare, insa putin altfel…
“Sigur. Ma iubesc pe mine.”

Fata ii e plina de lumina. Imi strange mana fericit. Dupa o vreme, ne ridicam amandoi, ne privim, ne eliberam mainile si plecam fiecare pe drumul sau, ca de fiecare data  – fara a ne uita inapoi.

Nu este o poveste de iubire sau, cel putin, nu mai este pentru mine. Sau poate doar o refuz. Sunt momente in viata in care ajungi incapabila sa iubesti omul pe care la un moment dat l-ai considerat iubirea vietii tale. Este o poveste de prietenie, unica si simpla, pe care nu am stiut sa o inteleg. Pe care multi nu au inteles-o.

»