Archive for August, 2010


Fac parte dintr-o societate secreta. Atat de secreta incat, fara sa vrem, suntem, oarecum, meniti sa ne intalnim la fiecare pas. In tacere. Ne plac lucrurile interzise.

Ne plac sentimentele interzise si trairile intense, halucinante care ne trezesc sufletul, mintea. Credem in chimie si alchimie. Iubim cu nebunie si pasiune fara limite, nebunia si pasiunea limitata a celorlalti. A celor ce apar si dispar din vietile noastre. Repetabil, tumultuos, ilogic. Devenim incapabili  de a mai face diferente echitabile intre realitate si iluzie. Devenim imposibil de rupt de o magie… in care ajungem sa credem. Orbi. Iubim cu si fara defecte, iubim pentru calitati si, mai ales, pentru defecte. In special, pentru ceea ce credem ca putem repara. Sensibilitatea lor, nevoia lor de noi versus tendinta noastra de a crede ca noi suntem echilibrul de care au nevoie, drogul care le va arata drumul. De fapt, noi nu suntem antidotul nebuniei lor, ci, mai curand, cei care il inhaleaza. Fara motiv valid. Ne drogam. Cu speranta. Iubim ceea ce evident ne face rau, iubim caderea in abis. Si nici macar nu incercam sa ne infigem unghiile in peretii prapastiei. In ciuda ocaziilor ce ni se ofera. Ne lasam prada dependentei obsesive considerand-o o iremediabila, irevocabila traire existentiala. Mereu in neconcordanta cu exteriorul bulei noastre de sapun.

Ne place ceea ce nu putem avea, refuzam imatur, dar hotarat, fara mila, ceea ce putem avea. Vrem mereu mai mult fara a ne da seama ca mai mult inseamna ceea ce viata e dispusa sa ofere mai mult. Nu ceea ce am spera noi sa ne ofere mai mult. Si ne e greu sa credem ca, uneori, ceea ce ne ofera e la fel de valoros ca si ceea ce pierdem. Ca fericirea linistita e chiar langa noi. Dar nu. Pasiunea ne consuma. Lent. Pana la un moment in care nu mai exista nimic de consumat. Si apare nepasarea. Falsul regret. E clipa in care deschidem ochii pentru a vedea ca nu am pierdut un singur lucru sau o singura persoana. Ci un sir. Pentru ca ne place. Ne place sa suferim. Ne place sa pierdem. Nu o data, nu de doua ori, ci de nenumarate ori usor dizolvabile in infinit. Nu acceptam posibilul apropiat, ci numai probabilul indepartat. Putem sa ne aruncam vreodata ochii asupra a ceea ce e aici, acum? Sigur ca putem… cand se metamorfozeaza in “cine stie ce va fi…”. Suntem fericiti in nefericire. Pentru ca noi consideram ca nefericirea inseamna a trai intens. Si a trai intens ne face, in mod straniu, fericiti. Refuzam cu incapatanare sa credem ca fericirea poate fi si linistita, calma, aproape. Traita intens, fara dileme existentiale. Ne place dramatismul si refuzam sa dam drumul. Ca si paienjenii, ne agatam disperati de propria plasa.  De propriul joc.

Fac parte dintr-o societate secreta. Atat de secreta incat, fara sa vrem, suntem, oarecum, meniti sa ne intalnim la fiecare pas. In tacere. Ne plac lucrurile interzise. Conexiunile mentale ocazionale. Accidente. Care sa ne aminteasca de conditia noastra. Oficial incapabili sa ne iubim vreodata intre noi. Sau pe noi.

Lista! Nu, in niciun caz cu numele evreilor salvati de Schindler. Insa la fel de fericita si de “chiar se poate” prin simpla ei existenta. E lista propriei mele vieti, cu ceea ce pot eu si doar eu singura salva din si dintre toate intamplarile fugare, aparent chiar banale, din jurul meu: momente de bucurie, de curaj, uneori iresponsabilitate inspre maturizare, idealizarea si dezamagirea… tot ceea ce ma face sa traiesc, sa simt ca traiesc.  O lista partiala ce-i drept, insa plina de substrat. Cat de vie mai sunt? Am taiat usor, usor lucrurile pe care le-am facut si invatat in ultimul timp, de la simplul nonconformism in fata societatii la tendinta de a trai pasional…  Pana la urma poate fi lista oricui.  😉

___

Moare câte putin cine se transforma în sclavul obisnuintei,

urmând în fiecare zi aceleasi traiectorii;

cine nu-si schimba existenta;

cine nu risca sa construiasca ceva nou;

cine nu vorbeste cu oamenii pe care nu-i cunoaste.

Moare câte putin cine-si face din televiziune un guru.

Moare câte putin cine evita pasiunea,

cine prefera negrul pe alb si punctele pe “i” în locul unui vârtej de emotii,

acele emotii care învata ochii sa straluceasca,

oftatul sa surâda si care elibereaza sentimentele inimii.

Moare câte putin cine nu pleaca atunci când este nefericit în lucrul sau;

cine nu risca certul pentru incert pentru a-si îndeplini un vis;

cine nu-si permite macar o data în viata sa nu asculte sfaturile “responsabile”.

Moare câte putin cine nu calatoreste;

cine nu citeste;

cine nu asculta muzica;

cine nu cauta harul din el însusi.

Moare câte putin cine-si distruge dragostea; cine nu se lasa ajutat.

Moare câte putin cine-si petrece zilele plângându-si de mila si detestând ploaia care nu mai înceteaza.

Moare câte putin cine abandoneaza un proiect înainte de a-l fi început;

cine nu întreaba de frica sa nu se faca de râs

si cine nu raspunde chiar daca cunoaste întrebarea.

Evitam moartea câte putin, amintindu-ne întotdeauna ca “a fi viu” cere un efort mult mai mare decât simplul fapt de a respira.

___

Doar rabdarea cuminte ne va face sa cucerim o fericire splendida.

Totul depinde de cum o traim…

Daca va fi sa te înfierbânti, înfierbânta-te la soare.

Daca va fi sa înseli, înseala-ti stomacul.

Daca va fi sa plângi, plângi de bucurie.

Daca va fi sa minti, minte în privinta vârstei tale.

Daca va fi sa furi, fura o sarutare.

Daca va fi sa pierzi, pierde-ti frica.

Daca va fi sa simti foame, simte foame de iubire.

Daca va fi sa doresti sa fii fericit, doreste-ti în fiecare zi…

(Cine moare… o poezie de Pablo Neruda)

Acasa

“When you’re safe at home you wish you were having an adventure; when you’re having an adventure you wish you were safe at home”. Thornton Wilder

Intotdeauna m-am simtit mai acasa in Ardeal decat in Oltenia. Cand eram mica, mica, imi petreceam vacantele la rudele din Turda si Arad. Iubeam pajistile intinse si muntii, salina si cheile… Vacutele si caii, capitele de fan. Viata linistita, molcoma. Si, mai ales, placintele cu varza si mirosul de palinca. Ma simteam acasa cu adevarat, ma simteam in siguranta. Insa duceam lipsa unei aventuri.

De ceva timp, ma simt la fel de acasa intr-un oras deosebit, departe de Romania. Si, ca sa il contrazic pe Wilder, in acelasi timp, traiesc aventura vietii mele…. Acum am doua case in doua colturi ale lumii – le despart trei intinderi de apa, mii de norisori si cateva ore de zbor. Niciuna nu scade in ochii mei in fata celeilalte. Traiesc dublu. Nu ma refer la personalitatea mea multipla… aceea e multipla, nu dubla. 😉

Doua adrese, doua acte de identitate, doua permise de conducere, doua asigurari de sanatate, dar mai ales doua locuri in care ma simt iubita.

Iubesc cu tot sufletul plimbarile cu trenul intre capitala si orasul in care m-am nascut in Romania, pentru ca imi dau timpul necesar de a privi cat de frumoasa este tara mea. Stau tot timpul cu nasul lipit de geamul trenului si zambesc la fiecare raza de soare care lumineaza campul, verde sau acoperit de zapada. La fel, iubesc calatoriile cu avionul intre cele doua tari, straine una de cealalta, complet diferite prin cultura, culoarea pielii, nivel de trai, dorinte si aspiratii. Pentru ca am timp sa imi fie dor de amandoua in acelasi timp. 🙂

Pasesc intai pe strazi inguste, pline de gropi, insa ma simt fericita. Pasesc apoi pe strazi largi, atent asfaltate, croite pe margini cu lumini puternice si ma simt la fel de fericita. Culmea e ca la fel de usor cad cu rolele pe amandoua…

Privesc uneori pe geam de la etajul doi dintr-un bloc de patru nivele si imi vad intreaga copilarie. Cum ma jucam in curte ratele si vanatorii, cum stateam pa iarba si faceam plaja vara mirosind florile, cum culegeam corcoduse si cirese, cum furam liliac. 😛 Ma uit si imi vad prima iubire adevarata si cei sase ani ai ei… Alteori, privesc de la etajul trei al unui turn de treizeci de nivele o intersectie uriasa, plina de masini elegante, intersectie pe care uneori mi-e si frica sa o traversez la picior. Vad inaltandu-se mall-uri, hoteluri, ce acopera usor, usor tot nisipul. Vad oameni relaxati si zambitori. Vad speranta.

Mananc cu aceeasi placere placintele cu varza ale tusii si mancarea libaneza de la eterna “shaormerie” Maroush. Painea e paine indiferent daca e franzela sau lipie.  Biserici sau moschei sunt la fel de frumoase si la fel de pline de Dumnezeu, de credinta. Craciun sau Ramadan, aduc aceeasi bunatate si veselie in suflet, aceleasi ghirlande cu luminite impodobesc strazile, aceleasi reduceri de preturi in magazine. 😀 Zapada sau desert sunt amandoua ideale pentru a ma plimba cu ATV-ul.:P

Leaganul rudimentar de langa Fabrica, unde am impartit clipe si ganduri cu un prieten drag, nu este mai putin minunat decat un leagan de pe marginea oceanului unde pot visa in liniste, sub cerul plin de stele…

Cum as putea sa nu insemne toate acestea acasa? Cum as putea sa nu le numesc pe amandoua acasa? Si cum ar putea sentimentul acesta sa nu fie el insusi aventura?

“When you’re safe at home you wish you were having an adventure; when you’re having an adventure you wish you were safe at home”

A fost acum zece ani. Eram poate prea tanara si nestiutoare, putin speriata, ca de fiecare data, in fata noului, insa parintii mei s-au hotarat, cu curaj, sa ma initieze in lumea lor. “Niciodata nu este rau sa incerci… macar o data.” Nu mi-a luat mult sa ma las convinsa. M-am conformat conceptiei lor. Simteam nevoia de a-mi crea o noua realitate, sa dau nastere unei noi existente, sa respir un altfel de aer… Iluzie, magie, extravaganta, o senzatie unica de eliberare. Pana la urma, din ce auzisem era chiar interesant, iar alta modalitate de a ajunge ACOLO* nu parea sa existe.

Toate celelalte variante pareau mult prea periculoase.

Primii pasi au fost destul de usori. Pana in clipa in care mintea mea a prins viteza. Si corpul a ramas nemiscat. Imi simteam capul greu si spatele impins in scaun cu putere. Presiune. Adrenalina. Entuziasm. O placere stranie imi umplea sufletul in timp ce o durere usoara imi cobora lent de la urechi spre gat. Ochii urmareau agitati luminile care se pierdeau din ce in ce mai mult intr-un joc de culori in puterea noptii. Aproape ca nu mai puteam gandi. Pamantul fugea de sub mine. La numai cateva minute, nu am mai simtit nimic – eram libera, deasupra norilor. Dupa ore si ore, am inceput sa pic. Capul devenise usor, plutea, incercand parca sa se rupa de corpul greu care se grabea sa revina la sol impins de gravitatie. Un gol in stomac. Ce senzatie. La sfarsit, un ropot de aplauze. Nu mi se parea. Am aplaudat si eu. Si mie imi placuse. Stiam ca voi incerca si a doua oara**…

Nota: Chiar este vorba de un zbor cu avionul. Si atat. Asa cum acum 25 de ani m-au invatat sa merg, parintii mei mi-au aratat si primii pasi catre aeroport. Mi-au dat posibilitatea de a cunoaste lumi noi. Nu fumez, nu bag in vena, nu trag pe nas… poate doar aer si din cand iluzii. In rest, traiesc stari reale, de bine, din cele mai mici lucruri. Sper ca primul tau zbor, Dragos, sa fie la fel de interesant. Si minunat.

” Abu Dhabi, Emiratele Arabe Unite 🙂

** La al doilea zbor, pilotul s-a nimerit a fi ceva mai lipsit de experienta. Aplauzele de la sfarsit au fost mult, mult mai puternice. Nu pareau sa spuna multumesc, ci, mai curand, ca toti ne bucuram – scapasem cu viata. 😛

“Traiesc pentru ca muntii nu rad si viermii nu canta.”* Sau poate… nu traiesc oare sa invat muntii sa rada si viermii sa cante? Pentru ca, desi pare mai mult sau mai putin imposibil, orice idee de relativitate sfarseste prin a cadea prada posibilului absurd. Pentru ca visez ca atunci cand voi fi mare, sa ajung nu arhitect, nu doctor, nu inginer, ci o crema de zahar ars. Sa pot sa numar minutele de preparare a retetei perfecte in ore, zile, ani, trasand paralele eternitatii… La ce bun atata geometrie in scoala daca nu pentru asta? 🙂

Poate asa o sa am timpul si vointa necesara de a prinde un licurici si a-l tine intr-o colivie pentru discutii filosofice ocazionale si, de ce nu, sa beau din cand in cand un pahar de apa plata cu o lacusta cu numele Murry**. Atunci cand sufar sa am curajul sa imi folosesc degetele pentru a-mi scoate inima si a o pune la pastrare intr-un borcan pana in clipa in care va fi pregatita sa bata din nou, pana in clipa in care nebunul de Cupidon inceteaza a mai fi doar un tantar nenorocit. Cand sunt fericita sa pot sa acopar luna cu un singur deget si sa scot mana pe geamul avionului in incercarea de a atinge stelele, care culmea parca vad ca se vor dovedi a fi stele si de la inaltime. Sa ma cobor pe pamant toamna si sa caut castane din care rasare fericirea copilariei. Sa ating bumbacul si sa il tarasc pe cer pentru a incropi norisori pufosi.

Sunt atatea de facut pe lumea asta. Atat de multe. Atata vis si nicio realitate exacta.

* Emil Cioran, “Pe culmile disperarii”
** A grasshopper walks into a bar. The bar tender says to him, “Hey we have drink named after you.” The grasshopper replies, “You have a drink named Murry?”

*** Sursa poza