Latest Entries »

Pentru ca fericirea sta in tot ceea ce e simplu si natural, in suflet si respectul pentru suflet, nu in iubirea pentru o persoana, ci in iubirea pentru valori si viata… Pentru ca a admira ceva frumos nu este egal cu a a intinde mana si a atinge, pentru ca iubi nu este egal cu a ne satisface dorintele instinctiv, pentru ca un cineva acolo sus ne iubeste nu pentru cat de bine stiu mainile noastre sa dezbrace un corp, ci pentru cat de puternice sunt cand tragem pe cineva afara din groapa. Si cand suntem trasi din groapa la randul nostru uneori e bine sa stim ce e o mare diferenta intre bunavointa si implicarea sufleteasca. Fugim dupa iluzii si ne pierdem… crezand ca e palpitant si ca e o mare aventura… Dar de fapt e doar o minciuna aparent vesela care ne trage trist inapoi si ne indeparteaza de ceea ce merita cu adevarat trait din plin. Singurul adevar e cand privesti in ochii cuiva si te regasesti. Si sti ca te vei regasi si maine. La fel de sincer. Si apreciezi. Si atat.

Bate autobuzele, nemuritor si rece, recitand profund, cu intonatie, Luceafarul. De ani de zile. Povestea lui? O carte gasita cand se muta… schimba canalul in care locuise. O carte care i-a cucerit spiritul si memoria. Si cucereste de la un timp buzunarele calatorului bucurestean. 🙂

Il ascult usor, pe sarite, pierzandu-ma parca in amintiri de demult… 🙂

A fost odata ca-n povesti
A fost ca niciodata,
Din rude mari împaratesti,
O prea frumoasa fata.

Si era una la parinti
Si mândra-n toate cele,
Cum e Fecioara între sfinti
Si luna între stele.

Din umbra falnicelor bolti
Ea pasul si-l îndreapta
Lânga fereastra, unde-n colt
Luceafarul asteapta.

———————

Si cât de viu s-aprinde el
În orisicare sara,
Spre umbra negrului castel
Când ea o sa-i apara.

———————

Ea îl privea cu un surâs,
El tremura-n oglinda,
Caci o urma adânc în vis
De suflet sa se prinda.

Luceafarul, de Mihai Eminescu

Poemul XX

În noaptea asta pot scrie cele mai triste rânduri.

Pot scrie, de exemplu: “noaptea-i înstelată
şi stelele tremură albastre în depărtare”.

Vântul nopţii se răsuceşte în văzduh şi cântă.

În noaptea asta pot scrie cele mai triste rânduri.
Am iubit-o, şi, câteodată, şi ea m-a iubit.

Într-una din aceste nopţi am strâns-o în braţe.
Am sărutat-o la nesfârşit sub cerul imens.

M-a iubit, şi, câteodată, şi eu am iubit-o.
Cum aş fi putut să nu-i iubesc ochii ei mari?

În noaptea asta pot scrie cele mai triste rânduri.
Cum să mă gândesc că n-o mai am? Să simt că am pierdut-o?

Cum să ascult imensa noapte, mai imensă fără ea?
Şi rândurile cad în suflet ca roua pe izlaz.

Ce mai contează că iubirea mea n-o mai poate păstra?
Noaptea-i înstelată, şi ea nu-i lângă mine.

Asta-i tot. În depărtare cineva cântă. În depărtare…
Cu pierderea ei nu mă pot împăca.

O caut cu privirea, dorind s-o aduc mai aproape.
Inima mea o caută, dar ea nu-i lângă mine.

N-o mai iubesc, asta-i sigur, dar cum am putut-o iubi…
Vocea-mi vrea să fie vântul, să-i gâdile auzul.

A altuia. Va fi a altuia. Ca înaintea săruturilor mele.
Vocea ei, trupul ei de lumină. Ochii ei fără hotare.

N-o mai iubesc, asta-i sigur, dar poate încă o iubesc.
Iubirea e atât de scurtă, şi-atât de lungă e uitarea.

Într-una din aceste nopţi am strâns-o în braţe,
şi sufletul nu mi-e împăcat cu pierderea ei.

Chiar de-i ultima zvâcnire pentru ea,
şi acestea ultimele rânduri.

poezie de Pablo Neruda din Douăzeci de poeme de iubire şi un cântec de disperare, traducere de Ionuţ Popa

ce ai?
cand te privesc
nu aflu in tine decat doi ochi
asemenea tuturor ochilor
si o gura
pieduta printre miile de buze
pe care le-am sarutat,
un trup
aidoma tuturor trupurilor
pe care le-am cunoscut
dar care nu mi-au lasat
nici o amintire.

Dor de…

Viata nu este ce ai trait, ci ce îti amintesti ca ai trait si cum ti-o amintesti pentru a o povesti.” Gabriel Garcia Marquez

Totul e un intreg ciclu. Sau poate doar un bumerang. Oameni apar si dispar din vietile noastre. Si apoi apar din nou pentru ca apoi sa dispara iarasi. Dorul trezeste simturile… Ne-am iubit. Am iubit. Vom muri iubind si fiindu-ne dor. Suntem prea umani uneori…

Praji!!!

Universul prajiturilor mi s-a parut mereu un adevarat mister. Credeam ca trebuie sa fii putin vrajitor ca sa iti iasa ceva cu adevarat gustos. Prea complicat, prea multa bataie de cap, prea, prea, prea… Si pe deasupra e plin de cofetarii. Nu?!?!? Ei bine, astazi m-am razgandit. Am lasat deoparte colorantii si indulcitorii artificiali si am fugit pentru cateva ore la Mandala, la un atelier de cateva ore, o scurta introducere in “imposibil”.

Asa ca am facut o pauza de pus pereti la centrul cultural pentru diploma si am “construit” prajituri: un delicios si racoros cheesecake, faimosul mousse de ciocolata cu blat improvizat din biscuiti si un tort cu fructe.

Pana la urma, am descoperit ca mare lucru sa amesteci niste ingrediente nu este. Doar ca amestecarea ingredientelor se afla la limita cu o deosebita arta. Adevarata magie vine din suflet, din pasiune si rabdare, si din placerea gustului. Cine are curaj sa incerce? 😀

Pentru doritori: reteta cheesecake.